Stelian Popescu despre Ionel Brătianu în agonie

În Amintiri, Stelian Popescu se dovedește un apropiat al lui Ionel Brătianu. Numai astfel s-ar explica amănuntele prețioase despre moartea marelui om politic:

„Aveam ceva de lucru cu el şi cerusem să-l văd în ziua de 15 noiembrie, cînd mi s-a spus să vin a doua zi căci este cam răcit. A doua zi d-na Brătianu primindu-mă mi-a spus că este foarte grav bolnav soţul său. Dar nu dispera.

Lucrul m-a îngrijorat şi ducîndu-mă la dr. Angelescu care ştiam că este între medicii curanţi ai bolnavului, acesta mi-a spus că bolnavul este într-o stare disperată.

A doua zi m-am dus iar la casa lui Brătianu. Aici mi s-a spus ca I.I.C. Brătianu este muribund şi am fost şi eu introdus în camera bolnavului. L-am văzut în agonie.

În gît avea o canulă pe care abia mai respira şi privirea [îi] era rătăcită. Am strigat să văd dacă mă mai recunoaşte şi parcă şi-a fixat puţin ochii către mine, dar n-aş putea spune dacă m-a mai recunoscut.

El făcuse un flegmon amigdalian şi nefiind operat la timp, s-a dezvoltat cu o mare repeziciune, s-a infectat şi i-a cauzat moartea.

Brătianu a fost înmormîntat la Florica cu toate onorurile cuvenite unui mare patriot şi regretat de toţi acei care şi-au dat seama de cît a făcut şi a contribuit el la realizarea României Mari.
Înmormîntarea lui la Florica a fost ca şi a Regelui Ferdinand la Curtea de Argeş.”

Ori de cîte ori are prilejul, Stelian Popescu nu se dă la o parte de la a aduce elogii celui cu care a lucrat ca ministru al Justiției. Pe 24 noiembrie 1938 se inaugurează la București statuia lui Ion I. C. Brătianu, operă a croatului Ivan Meštrović . Realizată dintr-un monolit de granit de Jablanica, statuia a fost ridicată la inițiativa soției lui Brătianu, Elisa. Prin comentariul Monumentul lui Ion I. C. Brătianu, din Universul, 28 noiembrie 1938, Stelian Popescu folosește momentul pentru a reaminti personalitatea lui Ionel Brătianu:

„Recunoștința este memoria inimei și numai omul și popoarele cu suflet au memorie.
Spun acestea astăzi, – cînd se inaugurează monumentul săpat în piatră al lui Ion I.C. Brătianu, al aceluia care va purta de-a lungul veacurilor titlul de a fi fost unul din principalii făuritori ai României Mari – pentru ca monumentul acesta în care se concretizează în oarecare măsură recunoștința contemporanilor, – venită poate prea tîrziu după marile lui înfăptuiri – să servească drept o veșnică luare aminte celor care ar fi înclinați să nu țină pe deplin seama de cine a fost și ce a realizat, în timpul scurtei sale vieți, omul, românul Ion I.C. Brătianu.

Vîrfurile munților înalți nu se văd de cît din depărtare și faptele oamenilor, destinați să lase o dîră în istoria popoarelor lor, nu apar în toată strălucirea lor de cît în perspectiva timpului.

Cunoscător profund al sufletului omenesc, grație lungilor sale meditații în mediul izolat și liniștit al casei părintești, plină de amintiri, de la Florica – izolare în care răutatea unora din contemporani vedea adesea ori o dezinteresare aristocratică de viața publică – Ion I.C. Brătianu a înțeles mersul vremii, a știut să-și aleagă colaboratorii și să aștepte cu încredere și cu hotărîre ceasul acțiunei, ceasul marilor înfăptuiri. (…)

Am avut prea puține ocazii să fiu în apropierea lui Ion I.C. Brătianu, dar în puținele mari ocazii, în care l-am putut apropia, mi-am dat seama de întinderea și profunzimea cunoștințelor lui, de judecata lui sănătoasă, de sufletul lui bun și mai ales de purtarea aleasă și plină de delicatețe pe care o arăta față de oameni și de evenimentele în desfășurare.

Ceea ce m-a impresionat în deosebi la el au fost modestia în care trăia și stăpînirea de sine în momente grele, cînd calmul și buna dispoziție, aparente, acopereau zbuciumul interior și-i permiteau să ia hotărîrea cea bună.

În grelele împrejurări prin care a trecut neamul nostru, numai existența unor oameni ca Ion I.C. Brătianu ne-a dat putința să învingem greutățile și ne îndreptățește regretul pe care-l provoacă dispariția lor prea timpurie dintre noi”. (Stelian Popescu, Monumentul lui I.C. Brătianu, Universul, 28 noiembrie 1938)

Sînt aduse amănunte despre întreg ansamblul care înglobează monumentul:

„Monumentul ce se dezvelește azi, în mica piață publică în care s-a înglobat și grădinița casei lui, se datorește în bună parte străduințelor aceleia care a fost tovarășa zilelor lui, doamna Elisa Brătianu, care n-a cruțat nici o oboseală spre a realiza ceva care să caracterizeze și omul și opera lui.

Cum nimeni altul mai bine ca această cultă, modestă și nobilă soție n-a cunoscut gîndurile, sufletul și înclinările lui Ion I.C. Brătianu, d-na Elisa Brătianu a socotit că o bogată și completă bibliotecă istorică – pentru desăvîrșirea căreia domnia-sa nu se dă în lături de la nici un sacrificiu – și impresionantul monument, conceput de ea și așezat în curtea acestei biblioteci, reprezintă una din laturile de unde se pot vedea și omul și frămîntările lui sufletești.

Generațiile viitoare, cu cît va trece timpul, vor vedea pe Ion I.C. Brătianu în toată splendida lui creație și-și vor face datoria. Cei de azi sîntem însă datori recunoștință doamnei Elisa Brătianu și celor care s-au străduit alături de ea pentru ca un moment mai devreme să ne amintească, să nu uităm omul și opera lui.”

Pe 24 noiembrie 1940 se împlinesc 13 ani de la moartea lui Ionel Brătianu. Universul din 23 noiembrie 1940 găzduiește comentariul lui Stelian Popescu Ion I.C. Brătianu:

„Dăinuiește în mintea fiecăruia – acum cînd greutățile abătute asupra neamului nostru sînt atît de triste – figura marelui patriot Ion I.C. Brătianu, pe care aniversarea celor treisprezece ani de la moartea lui o actualizează ca o mustrare a greșelilor săvîrșite, cu persistență, după dispariția prea timpurie a lui.

Moștenind de la tatăl și strămoșii săi – români autentici – dragostea nețărmurită de neam, el n-a ezitat să renunțe la cariera inginerească – căreia fusese destinat – cînd cîrma statului ajunsese pe mîini șubrede, și a dat țării guvernul care a pregătit și a prezidat Unirea tuturor Românilor.

Uriașa lui moștenire, care adunase într-un singur stat frați răslețiți de veacuri, avea nevoie pentru a fi păstrată de succesori, care să fi înțeles și suferințele trecutului creator, și tîlcul viitorului nepătruns.

Neînțelegerea acestui tîlc a verificat încă odată înțelepciunea veche, că mai repede se cîștigă o situație decît se păstrează, și de aceea astăzi ne lamentăm cu toții, de la mic la mare, ne lovim de greutăți uriașe, privim cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd înainte, cînd înapoi și nu putem pricepe cum de am comis atîtea greșeli, cum de nu am știut să ne folosim de un patrimoniu atît de măreț.”