Suetoniu sau Istoria ca tabloid

Un nou serial. Deși în planul personajelor care duc serialul nu se întîmplă nimic, Kirk, Spock jucînd rolul pasiv al coloanelor care țin bolta numai și numai prin nemișcare, serialul Star Trek rămîne interesant prin uluitoarea capacitate de a născoci lumi și situații bizare de la un episod la altul, fără a lăsa impresia unei zbateri pentru a fi diferit de la un serial la altul. De remarcat că în seria originală, prezentată mie de toți cinefilii ca inferioară seriilor mai noi, materia din care se făuresc lumile bizare de la un episod la altul e de natură psihologică și nu tehnico-științifică. Serialele sf mai noi pariază pe infinita născocire de descoperiri tehnico-științifice, produs nemijlocit al credinței că orizonturile spre care se îndreaptă iscodirea umană sînt mult mai largi decît am crede. Materia seriei inițiale e dată de infinitul lumii întruchipate de firea umană. De la Shakespeare, realizatorii au reținut axioma abisurilor sufletești. Ceea ce în lumea normală e doar o schiță – ca de exemplu, nevoia de iluzii – devine în serial, prin episodul cu planeta în care se visează și nu se trăiește, un tablou.

*

Formarea ca roman. Azi noapte, terminînd cartea lui G.P. Baker, Le Règne de Tibère, de fapt dînd rasol ultimele pagini, sacrificate de autor emiterii de păreri despre toate cele – stoicism, creștinism, familie – în loc să tragă concluzii despre Tiberiu sau măcar să ia la purecat legendele despre orgiile petrecute pe insula Capri, am sărit din pat și deși era deja unu, după miezul nopții, am luat scărița de metal și am căutat Eduard Gibon, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului roman. E imposibil să nu se fi ocupat de Tiberiu – mi-am zis – demult atras de seriozitatea istoricului englez, folosit de mine la Căderea Constantinopolului. Știam de la cercetarea cazului Giustiniani că aveam pe – acasă și varianta românească, în trei volume, repartizată pe rafturile cu cărți despre Roma antică. Am pus scărița în biroul dinspre stradă, acolo unde am dulapurile cu Istorie Universală și am luat la rînd volumele din zona Roma antică. Nici vorbă de Eduard Gibon. Am dat însă peste volumul trei plasat pe raftul despre Imperiul Bizantin, lăsat acolo din timpul cercetării la Asediul Constantinopolului. Cu chiu cu vai am găsit și celelalte volume. Erau ascunse în spatele rîndului de cărți despre Bizanț. Din cuprinsul volumului unu lipsea însă Tiberiu. Abia atunci mi-am dat seama că titlul întreprinderii lui Gibon era Declinul și prăbușirea Imperiului Roman și nu Istoria Imperiului Roman, cum am crezut. Efortul n-a fost însă zadarnic la modul absolut. Am dat peste trei volume dintr-o lucrare scrisă înainte de 1989 – Figuri de împărați romani de Dumitru Tudor. Iau primul volum, cel în care e tratat pe larg Tiberiu, și mă întorc în pat. Aprind veioza și deși e unu și ceva și am luat deja porția zdravănă de Melatonină, reușesc să ajung pînă la primii ani de domnie ai lui Tiberiu. Dacă la început textul lăsa impresia unui pamflet împotriva Împăratului, izvorît din Tacitus și Suetoniu, capitolul despre Tiberiu strălucește prin obiectivitate. Spre deosebire de alte lucrări, puse sub semnul lui O istorie întunecată, hrănite de bîrfele celor doi mari istorici romani, Figuri de împărați romani reușește o perspectivă corectă asupra lui Tiberiu prin luarea în considerare și a actelor de guvernămînt. Imaginea sinistră din Tacitus și Suetoniu își are temeiurile în atenția exclusivă arătată politicii interne, dominate de lupta pentru supraviețuire a lui Tiberiu în fața atacurilor venite dinspre Senat, dinspre membrii familiei, dinspre toți cei care visau la mantia de purpură. Dacă ești atent și la planul mai larg al politicii de consolidare și expansiune a Imperiului vei descoperi chiar și în cazul lui Nero lucruri de apreciat. Cel mai bun exemplu de victimă a perspectivei de tabloid e dat de cazul Claudiu. Tacitus se răsfață pe pagini întregi cu orgiile Messalinei, cu mîna proastă a lui Claudiu la femei, fără a zice nici miau despre cucerirea Britaniei, despre marile construcții din vremea lui Claudiu.

Ca și Baker, Dumitru Tudor amintește cazul lui Marbod, comandant al Suabilor din Germania. Tînăr ostatec, Marbod primește o educație de înaltă clasă ca roman. La întoarcerea pe tărîmurile fumegoase ale Germaniei, el trece la aplicarea la realitățile barbare a învățăturilor de la Roma. Operațiunea a fost un succes, deși Maiorescu ar fi blamat-o ca lovită de boala formei fără fond. Gîndul mă duce imediat la bonjuriștii veniți de la Paris chitiți să aplice în Moldo-Valahia cele văzute în orînduirile din Vest.