Ulița copilăriei

După ce treci de primărie, înspre Dunăre, la a doua intersecție faci la stânga, pe ulița Ion Heliade Rădulescu. Nimeni, însă, n-are habar că așa se numește drumul întărit cu pietriș, cu trei răscruci, ce duce de la „șoseaua mare” în vale, la marginea satului. Tăblițele astea onomastice s-au ivit târziu, o toană postdecembristă… Mai degrabă le-aș fi botezat cu numele sau cu poreclele localnicilor care le-au nemurit prin faptele lor de viață ieșite din banalul rural. De ce nu Stelică Gruia, învățătorul atâtor generații de aici în aproape o jumătate de secol și care a locuit la întretăierea cu „șușaua mică”? În fine, nu sunt edil și nici nu voi fi vreodată, de aceea las deoparte discuția cu pricina și mă întorc în capul liniei între gardurile căreia mi-am legănat copilăria.

Nouăsprezece curți erau odinioară, fiecare cu o gospodărie înăuntru. Sărăcăcioase, cu împrejmuiri din uluci măcinate de ploi și de vipia verilor dogoritoare. Târziu, cam din 1970 încoace, islăzenii și-au primenit casele construite din pământ bătut sau din chirpici și au înlocuit stinghiile de lemn ce le delimitau proprietatea cu brâuri de ciment și ștacheți vopsiți în culoarea verde ori bej. Cam tot atunci, odată cu electrificarea satului, au apărut televizoarele și frigiderele, lângă difuzorul atârnat pe peretele mai mereu proaspăt văruit. Ce mai, țăranul de la sud începea să se nărăvească la cuceririle revoluției tehnologice și să prindă gustul traiului de la oraș. Zău că nu conta faptul că rarele cufere frigorifice, de pildă, ședeau mai tot timpul nefolosite, ca niște bibelouri uriașe, însemne ale fuduliei cu parfum de praz. Ușor-ușor, lumea se schimba văzând cu ochii și încremenirea în izmene se destrăma la fel de iute, desculții satelor descoperind beneficiile navetei zilnice la Turnu Măgurele, la combinatul chimic și nu numai. Înainte de a mă naște eu, în vremea copilăriei mamei, pe uliță viețuiau vreo sută de suflete (o familie nu avea mai puțin de șase-șapte membri). Localitatea de la vărsarea Oltului părea un copac gigantic răsfirându-se prin rădăcini până hăt departe, unde nu ți-ai fi închipuit, dar totdeauna în centre industriale. Când barza m-a ursit pe mine ca nou subiect de statistică națională și internațională, pe aceeași linie se mai zbenguiau încă cincisprezece țânci, cât să alunge cu vesela lor larmă tihna mahalalei. Îndeosebi vara, căci în lunile cețoase și friguroase de toamnă și iarnă ne retrăgeam la gura sobei și ascultam istorioarele de demult ale bunicilor. Neverosimile și fantasmagorice, cu greu le pricepeam tâlcul, semănau mai degrabă cu născocirile scrise în cărți.

Deodată cu dezghețul, ne lepădam încălțările și o porneam de-a lungul uliței, de la Pandele Cone, și ne opream la Toma Găzaru. Ne jucam ba „ascunsa” și țurca, ba fugeam înadins să săltăm la cer țărâna fierbinte și fină ce ne ajungea la glezne și chiuiam fericiți și slobozi. Primăvara, duduiau tractoarele sosite să desfunde șanțurile și să le adâncească, iar în urma lor năvăleau păsările văzduhului să ciugulească râmele scoase dimpreună cu brazdele negre și reavăne.

Odată, un iepure speriat și rătăcit a țâșnit printre cei aflați în jur și se izbea de podețuri în încercarea de a nimeri întinsoarea miriștii salvatoare, nenorocitul! Intram în bătăturile lăsate în voia Domnului și scorneam felurite năzbâtii, cu complicitatea bătrânilor rămași să-și rumege nevolnicia. Baba Ispasa, singură cuc, ne primea cu bucurie în ogeacul ei afumat și dăulat, iar noi, copiii, o ajutam să strângă de pe câmpul îmbrumat resturi de coceni pentru a se încălzi, că altceva nu avea sărmana. De altfel, gerul a răpus-o în preajma unui Crăciun și astfel s-a sfârșit o poveste pe care aș fi vrut-o veșnică. Ne-am simțit asemenea orfanilor la prăpădirea ei și îmi este cu neputință să o uit. Ca și pe Toma Dorcea, chisnovat și pus pe șotii, cu pasul lui larg, recitându-și propriile versuri: „Toma Dorcea, om dibaci,/ Vinde boii și ia vaci,/ Pe vaci le dă la văcar/ Și se face grădinar”…

Ca și pe Dobre Boșneagu, niciodată senin, ci taciturn și introvertit. Fecioru-su ăl’ mare, Năstase (alintat „Năsucă”), tocmai terminase ingineria și își cumpărase un „Fiat” – broscuță, iar ori de câte ori își vizita părinții, ne înghesuia în tărăboanță și ne plimba pe linie. Vecinii se buluceau la porți să admire năzdrăvănia tehnică și ăi’ în etate se închinau și-și scuipau în sân. Nouă, prichindeilor, ni se urca sângele în obraji de emoție și ne închipuiam că zburăm. Altminteri, pe carosabilul clisos circulau care cu boi înjugați, căruțe cu cai înhămați și droage trase de măgar. Băltoacele secau târziu, pe la coptul cireșelor de mai și, uneori, nămolul ne fura postalii jerpeliți, astfel încât mergeam ca păianjenii, pe gard…

Ori pe Dobra Gargaz, pe care o necăjeam cu o strigătură de draci împielițați: „Bate toba la Moldova/ C-a murit mătușa Dobra,/ Las’ să moară că nu-i foc,/ C-a băut apă din troc !” Oho, și râdeam ca neghiobii de biata femeie, păcatele noastre…

Sau pe Gherghina lu’ Gruia, care ne dădea la Necuratu’ una-două, Dumnezeule, cum ne mai spurca, nu-i trebuia un prilej anume. Bărbatu-su, Constandin, nu-i semăna deloc, dimpotrivă. Lua totul în glumă și-l păstrez în minte fluierând ștrengărește, ca un flăcău întârziat, indiferent la necazurile ce-l copleșeau…

O tragedie, totuși, ne-a înnegurat orizontul candid, dispariția lui Mircea Cone, la nici paisprezece ani, pare-mi-se, înghițit de o vâltoare hapsână, și nopți în șir am visat că-i îngropasem trupul firav și rece în digul ce ne apăra de inundații. Și tremuram de teamă să nu-l găsească ai săi și să fiu aruncat la carceră…

Nunțile se țineau în corturile ridicate în ogrăzi, inițial, și apoi pe uliță (o modă șaptezecistă) și durau o săptămână, cu lăutari suiți, adesea, în pomi, dacă îi supărau pe petrecăreții cu melic. Înmormântările își urmau rânduielile vechi și răposatul se odihnea înaintea ultimului drum în odaia de fală, jelit de bocitoarele tocmite anume. Veștile, zvonurile și bârfele umblau aidoma, pe fâșia îngustă de lut, și ciocăneau în geamul sătenilor avizi de noutăți. Muierile vânturau boabele de fasole pe buza șanțului și întindeau urzeala de război pe uluci, puține lucruri se desfășurau îndărătul acestora… Da, întregul univers se concentra acolo, în câteva parcele de destine rostuite diferit. Unii mai vrednici, alții mai puturoși, se îngăduiau laolaltă, chiar dacă adesea se încăierau din motive puerile, moștenite din moși și strămoși. Se împăcau la o cinzeacă de țuică de dude sau la o cană cu vin de „drăgășancă” și hâra se risipea pe dată. Cu cât mă înălțam, linia se împuțina, fiindcă oamenii se mutau rând pe rând în cimitir, nu știu ce-i apucase, că tare se mai grăbeau. Își azvârleau crucea în spinare și se piteau sub ea, să-și tragă nițeluș suflarea la loc liniștit și cu verdeață. Acum număr pe uliță doar cincisprezece supraviețuitori, învârstniciți și încolțiți de beteșuguri iremediabile, un prunc nu se aude! Oborul în care am crescut a fost cotropit de buruieni, miroase a paragină, a pustietate mucegăită. Dintr-un ascunziș se arată doi câini, care mă latră ca pe un străin… Mi-au gonit copilăria și nu e chip s-o mai aduc înapoi, așa că plec, trist și tulburat. Pe „șușaua mare”, în dreptul birtului, trei bețivani stau și golesc sticlele de bere. „Ce vă uitați, bă, la mine, n-ați mai văzut un prost ?” îi provoacă șugubăț Gică, cu aerul său poznaș, și brusc îmi recapăt zâmbetul. Încă mă amăgesc să cred că eternitatea s-a născut și s-a statornicit la țară, nu altundeva…