Ultima dorință

În seara asta, în drum spre casă, am intrat într-un magazin, unul ieftin, că-mi era în drum. Am luat câteva mere și m-am dus spre coadă. M-am așezat după un tânăr, care avea câte ceva de-ale gurii în coș. Mi-a făcut semn să trec în fața lui și l-a strigat și pe alt bărbat, care era în fața lui, să mă lase. Și el s-a dat un pas în spate (doi metri, să fim riguroși) și mi-a făcut semn să-i iau locul. În afară de numele pe care l-a spus, destul de încet, celălalt, totul s-a desfășurat pe muțește. În fața mea erau trei persoane, fiecare cu câte un coș imens plin. Bărbații din spate au schimbat câteva cuvinte și imediat mi-am dat seama că vorbesc ungurește. M-am întors și le-am zâmbit. Sau am vrut, că nu știu ce au înțeles ei din zâmbetul de după mască de nu au reacționat. „Sunteți din Ardeal?”, întreb eu. Mă priveau panicați. „V-am întrebat că v-am auzit vorbind ungurește”. Au dat din cap că nu. „Eu sunt din Târgu Mureș”, le spun eu, conspirativ, ca o parolă, că i-am văzut așa speriați. „Noi din Odorhei”, șoptește primul. „Din păcate, nu știu maghiară”, le mai spun eu în șoaptă. Au dat din cap și au încheiat discuția. Am plătit, le-am mulțumit și am ieșit. La colț, alți doi tineri bărbați. Vorbeau ungurește și ei, dar ceva mai tare. Poate doar pentru că era o parcare imensă, goală. „Frate, m-am gândit eu, au năvălit ungurii, s-a zis cu bucureștenii”. Evident, este o glumă, deși fraza asta va stârni cel puțin zece comentarii șovine, pe care le voi șterge, deci nu vă obosiți. Mi-am zis că trebuie să aflu și i-am așteptat pe oamenii din magazin, cu cei de afară nu știam cum să intru în vorbă. „Vezi, a avut dreptate Marko Bela când a zis că puteai învăța ungurește, dar n-ai vrut”, m-am dojenit eu în gând. Ies cei doi și încep să discute cu ceilalți doi, povesteau ce au cumpărat, cât a costat. Mă îndrept către ei și iarăși i-am văzut că se aricesc. Cei doi din magazin. „Bună ziua i-am dat, belea ne-am căutat”, s-or fi gândit bieții oameni. Flutur batista albă-n vârf de băț și, cumva, reușesc să-i opresc să nu o ia la fugă. Pun la bătaie toată persuasiunea mea, le spun, din nou, că sunt de-a lor și că vreau doar să știu ce vânt i-aduce prin București. Aș fi făcut gluma aia, că am fost prin Odorhei și era să mor de foame că nu am știut cere pâine în maghiară, și că ei nu pățesc asta, dar mai bine că am renunțat. Și-au desemnat un purtător de cuvânt, unul din cei doi de afară, că „știe mai bine limba română”. Mai întâi, le-am spus că mi-a fost drag să-i aud vorbind ungurește, că eu sunt de 4 ani în București și de aceea i-am abordat. Am povestit vreun sfert de oră. Sunt în București să muncească, în construcții, că în Ținutul Secuiesc este sărăcie lucie. Da, nu se simt confortabil, pentru că muncitorii, colegii lor, îi batjocoresc, râd de ei. Unii. „Cu alții ne-am împrietenit, că toți o ducem greu, nimeni nu a venit de bucurie aici”. Au lucrat și în Ungaria. „Acolo e și mai rău. Ungurii de acolo îi urăsc pe ungurii din România, le plac mai mult românii”, a intervenit un altul în discuție, cel care a avut inițiativa să mă lase-n față. „Ne este dor de copii, asta cel mai mare bai”, a îndrăznit și altul. „Acum e UDMR la guvernare și poate face ceva pentru zona aia”, zic eu. „Doamnă draghe, UDMR e la guvernare de 30 de ani. Au făcut numa hâr-mâr. Măcar atât să fi făcut, să ne lege. Să fim toți un popor, că și la români normal e greu și la ungur. Dacă eram uniți, poate era mai ușor, măcar nu este atât ură”. „Asta vă doare?”. „Da. Și asta. Eu, băieții ăștia este harnic, dar trebe să muncim de zece ori mai mult, altfel zic românii că bozgorii sunt puturoși”. Chiar nu știam ce să mai spun. În întunericul de afară ochii lor s-au închis în tristețe și deznădejde. Au dat să plece și i-am înțeles. „Să fie bine-n lume, asta e singura noastră dorință, să fim, cu toții, mai buni”, a spus unul dintre ei în loc de rămas bun.

I-am urmărit cu privirea. Cu câte un rucsac în spate, dacă nu ar fi fost plasa din mână, ar fi trecut drept niște turiști. Niște turiști care nu strigă când vorbesc, așa cum fac voiajorii străini arătând încântați câte ceva, ci șoptesc. Pentru că nu vor să-i știe nimeni de unde sunt, să nu-i batjocorească.

Venind spre casă mi-am amintit de ceva. De fapt, nu mi-am amintit, mi-e în suflet și trage tare greu. Și tot nu am vrut să scriu, să nu se interpreteze.
Acum vreo zece zile un coleg m-a rugat ceva. Ceva atât de delicat că am înmărmurit. Mi-a povestit că un prieten de-ai lui mai are puțin de trăit, că are cancer, și are o ultimă dorință: să vadă stadionul de rugby de la Arcul de Triumf, închis publicului. Prietenul fiind un mare pasionat de acest sport. Dacă aș putea vorbi cu ministrul Eduard Novak. Evident, doream din suflet să fac ceva. Imediat am scris pe grupul UDMR de WhatsApp și i-am rugat să-mi dea numărul ministrului. Le-am și spus povestea. Mi-au dat imediat, nu doar al ministrului, ci și pe al consilierei lui, Roxana Ciuhulescu. În timp ce vorbeam cu ministrul pe WhatsApp, și a fost imediat de acord, m-a sunat și Roxana. Deși era seară, toți au intrat în priză. Roxana s-a interesat de toate detaliile, în special de starea de sănătate a omului, să știe cum să se pregătească. Au vrut să-i facă o mare surpriză, să meargă și ministrul. Apoi s-au gândit și au renunțat la idee. De ce? Păi, pentru că au vrut să evite consecințele, acuzațiile și tot ce ar mai fi putut decurge dintr-un gest atât de omenesc, au vrut să evite să-l arunce pe ministru în gura lupului. Deși era clar că nu va fi nimic public, sigur s-ar fi găsit cineva să spună, sigur ar fi apărut acuzații că „e ceva în spate”.

În fine, omul s-a dus la stadion, doar el cu familia, au mai venit câțiva prieteni, să-și ia un ultim rămas bun (Doamne, cum sună!), și-a împlinit visul. Mă gândesc că ar fi fost bucuros să dea mâna cu ministrul, să-i explice Eduard Novak, un sportiv și un om de excepție, cum este cu lupta, chiar dacă știa că are în față un om pentru care lupta s-a terminat. Desigur, momentul ar fi fost greu și pentru Eduard. În timp ce un om ca el, primul și singurul campion paraolimpic al României (nu are un picior), se oprește de teama că gura lumii îl va spurca, alții nu au nicio jenă să calce pe cadavre.

Povestea lui Eduard Novak o găsiți aici.