Liderii coaliției nu au ajuns la nicio concluzie după câteva ore de discuții. Negocierile continuă

Ultima dorință

În seara asta, în drum spre casă, am intrat într-un magazin, unul ieftin, că-mi era în drum. Am luat câteva mere și m-am dus spre coadă. M-am așezat după un tânăr, care avea câte ceva de-ale gurii în coș. Mi-a făcut semn să trec în fața lui și l-a strigat și pe alt bărbat, care era în fața lui, să mă lase. Și el s-a dat un pas în spate (doi metri, să fim riguroși) și mi-a făcut semn să-i iau locul. În afară de numele pe care l-a spus, destul de încet, celălalt, totul s-a desfășurat pe muțește. În fața mea erau trei persoane, fiecare cu câte un coș imens plin. Bărbații din spate au schimbat câteva cuvinte și imediat mi-am dat seama că vorbesc ungurește. M-am întors și le-am zâmbit. Sau am vrut, că nu știu ce au înțeles ei din zâmbetul de după mască de nu au reacționat. „Sunteți din Ardeal?”, întreb eu. Mă priveau panicați. „V-am întrebat că v-am auzit vorbind ungurește”. Au dat din cap că nu. „Eu sunt din Târgu Mureș”, le spun eu, conspirativ, ca o parolă, că i-am văzut așa speriați. „Noi din Odorhei”, șoptește primul. „Din păcate, nu știu maghiară”, le mai spun eu în șoaptă. Au dat din cap și au încheiat discuția. Am plătit, le-am mulțumit și am ieșit. La colț, alți doi tineri bărbați. Vorbeau ungurește și ei, dar ceva mai tare. Poate doar pentru că era o parcare imensă, goală. „Frate, m-am gândit eu, au năvălit ungurii, s-a zis cu bucureștenii”. Evident, este o glumă, deși fraza asta va stârni cel puțin zece comentarii șovine, pe care le voi șterge, deci nu vă obosiți. Mi-am zis că trebuie să aflu și i-am așteptat pe oamenii din magazin, cu cei de afară nu știam cum să intru în vorbă. „Vezi, a avut dreptate Marko Bela când a zis că puteai învăța ungurește, dar n-ai vrut”, m-am dojenit eu în gând. Ies cei doi și încep să discute cu ceilalți doi, povesteau ce au cumpărat, cât a costat. Mă îndrept către ei și iarăși i-am văzut că se aricesc. Cei doi din magazin. „Bună ziua i-am dat, belea ne-am căutat”, s-or fi gândit bieții oameni. Flutur batista albă-n vârf de băț și, cumva, reușesc să-i opresc să nu o ia la fugă. Pun la bătaie toată persuasiunea mea, le spun, din nou, că sunt de-a lor și că vreau doar să știu ce vânt i-aduce prin București. Aș fi făcut gluma aia, că am fost prin Odorhei și era să mor de foame că nu am știut cere pâine în maghiară, și că ei nu pățesc asta, dar mai bine că am renunțat. Și-au desemnat un purtător de cuvânt, unul din cei doi de afară, că „știe mai bine limba română”. Mai întâi, le-am spus că mi-a fost drag să-i aud vorbind ungurește, că eu sunt de 4 ani în București și de aceea i-am abordat. Am povestit vreun sfert de oră. Sunt în București să muncească, în construcții, că în Ținutul Secuiesc este sărăcie lucie. Da, nu se simt confortabil, pentru că muncitorii, colegii lor, îi batjocoresc, râd de ei. Unii. „Cu alții ne-am împrietenit, că toți o ducem greu, nimeni nu a venit de bucurie aici”. Au lucrat și în Ungaria. „Acolo e și mai rău. Ungurii de acolo îi urăsc pe ungurii din România, le plac mai mult românii”, a intervenit un altul în discuție, cel care a avut inițiativa să mă lase-n față. „Ne este dor de copii, asta cel mai mare bai”, a îndrăznit și altul. „Acum e UDMR la guvernare și poate face ceva pentru zona aia”, zic eu. „Doamnă draghe, UDMR e la guvernare de 30 de ani. Au făcut numa hâr-mâr. Măcar atât să fi făcut, să ne lege. Să fim toți un popor, că și la români normal e greu și la ungur. Dacă eram uniți, poate era mai ușor, măcar nu este atât ură”. „Asta vă doare?”. „Da. Și asta. Eu, băieții ăștia este harnic, dar trebe să muncim de zece ori mai mult, altfel zic românii că bozgorii sunt puturoși”. Chiar nu știam ce să mai spun. În întunericul de afară ochii lor s-au închis în tristețe și deznădejde. Au dat să plece și i-am înțeles. „Să fie bine-n lume, asta e singura noastră dorință, să fim, cu toții, mai buni”, a spus unul dintre ei în loc de rămas bun.

I-am urmărit cu privirea. Cu câte un rucsac în spate, dacă nu ar fi fost plasa din mână, ar fi trecut drept niște turiști. Niște turiști care nu strigă când vorbesc, așa cum fac voiajorii străini arătând încântați câte ceva, ci șoptesc. Pentru că nu vor să-i știe nimeni de unde sunt, să nu-i batjocorească.

Venind spre casă mi-am amintit de ceva. De fapt, nu mi-am amintit, mi-e în suflet și trage tare greu. Și tot nu am vrut să scriu, să nu se interpreteze.
Acum vreo zece zile un coleg m-a rugat ceva. Ceva atât de delicat că am înmărmurit. Mi-a povestit că un prieten de-ai lui mai are puțin de trăit, că are cancer, și are o ultimă dorință: să vadă stadionul de rugby de la Arcul de Triumf, închis publicului. Prietenul fiind un mare pasionat de acest sport. Dacă aș putea vorbi cu ministrul Eduard Novak. Evident, doream din suflet să fac ceva. Imediat am scris pe grupul UDMR de WhatsApp și i-am rugat să-mi dea numărul ministrului. Le-am și spus povestea. Mi-au dat imediat, nu doar al ministrului, ci și pe al consilierei lui, Roxana Ciuhulescu. În timp ce vorbeam cu ministrul pe WhatsApp, și a fost imediat de acord, m-a sunat și Roxana. Deși era seară, toți au intrat în priză. Roxana s-a interesat de toate detaliile, în special de starea de sănătate a omului, să știe cum să se pregătească. Au vrut să-i facă o mare surpriză, să meargă și ministrul. Apoi s-au gândit și au renunțat la idee. De ce? Păi, pentru că au vrut să evite consecințele, acuzațiile și tot ce ar mai fi putut decurge dintr-un gest atât de omenesc, au vrut să evite să-l arunce pe ministru în gura lupului. Deși era clar că nu va fi nimic public, sigur s-ar fi găsit cineva să spună, sigur ar fi apărut acuzații că „e ceva în spate”.

În fine, omul s-a dus la stadion, doar el cu familia, au mai venit câțiva prieteni, să-și ia un ultim rămas bun (Doamne, cum sună!), și-a împlinit visul. Mă gândesc că ar fi fost bucuros să dea mâna cu ministrul, să-i explice Eduard Novak, un sportiv și un om de excepție, cum este cu lupta, chiar dacă știa că are în față un om pentru care lupta s-a terminat. Desigur, momentul ar fi fost greu și pentru Eduard. În timp ce un om ca el, primul și singurul campion paraolimpic al României (nu are un picior), se oprește de teama că gura lumii îl va spurca, alții nu au nicio jenă să calce pe cadavre.

Povestea lui Eduard Novak o găsiți aici.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

8 comentarii pentru articolul „Ultima dorință”

  • Eu personal, despre romanii de etnie maghiara am numai lucruri bune de spus. Candva, eram un sergent, undeva prin zona Dobrogei, si mi-a venit un intreg contigent se bibani, romani de etnie maghiara, ca militari in termen, sa statisfaca stagiul militar. Toti, cu exceptia unuia singur, absolvent de liceu cu diploma de BAC, nu vorbeau deloc romaneste… unuii nu stiau sa scrie deloc, iar unul, fusese cioban undeva prin munti, nu stia nici macar cum sa mearga acasa in permisie (mergea doar cu unul dintr-un sat vecin)… Prin forta imprejurarilor, o insula de limba maghiara, intr-o mare de romani, au fost nevoiti sa fie uniti, mai ales ca „batranii din ciclul 2 si 3 ii si luasera in unghii. In tot anul care a urmat acest grup m-a impresionat prin ceea ce erau ei. Desi faceau si ei greseli si mai erau uneori si neintelegeri intre ei, nu i-am auzit niciodata sa injure de mama, de lucruri sfinte, si nu minteau niciodata, chiar daca asta insemna pentru ei sa traga ponoasele unor abateri. Erau deosebit de constiinciosi, de cinstiti si puteai pune oricand baza pe cuvantul lor. Acest ultim lucru l-am observat din prima clipa, iar asta m-a facut sa ii ajut si sa ii sprijin atat cat am putut! Cert este ca toti, la trecerea in rezerva, o rupeau binisor romaneste, stiau macar alfabetul si cat decat sa silaabiseasca in romaneste sau ungureste. Au stiut sa fie oameni de onoare pana in ultima lor clipa in unitate si fata de cei mai mici decat ei si fata de ceilalti. Mi-au lasat o impresie deosebita de care imi amintesc cu placere si acum dupa atatia ani! Tot respectul. In mare, cu aceeasi impresie ma intorc si cand le vizitez tinuturile natale ca turist. Sunt constient ca nu sunt iubit pe acolo, dar sunt tratat corect si cu respect. Nu am nevoie de mai mult.

  • Mulțumesc, geo

  • Atât de delicat, încât am înmarmurit si eu, citind ceva care se afla între cosmar si un vis frumos care a devenit realitate. Practic, este imposibil sa îmi gasesc cuvintele. Ati fost foarte tare, Cora Muntean, ma înclin!

  • Am citit articolul, am intentionat sa scriu ceva apoi am renuntat. Am inchis fereastra browser-ului si am redeschis-o. Imi este frica sa nu spun ceva otravit, stiti?! A scrie, nu este simplu; este o meserie grea. Dumneavoastra o cunoasteti, noi postacii nu prea…
    Ei bine, gunoiul acesta de univers digital – netu’ – este de departe cea mai maiastra arma a sheitanului. Ne lasa pe toti sa ne varsam veninul, pasurile reale sau inchipuite, fronda. Sunt absolut convins ca si inaintea acestei lumi decrepite (da, Dumnezeul din oameni a imbatranit) s-ar fi gasit destui sa maraie ca de ce ministrul a fost acolo, ca har – ca mar. Dar ar fi tinut-o in ei. Unde sa scrii? Cine sa te asculte? Intelegeti? Isi consumau frustrarea in sufletul lor steril si gata.
    Insa flegmele in digital sunt banale. Ar fi fost absolut sigur ca s-ar fi gasit javre care sa comenteze un gest profund uman. Ministrul nu a reactionat gresit, doar ca m-as fi bucurat sa aiba mai mult curaj. Acum, daca stau sa ma gandesc, poate ca nu e vorba despre curaj, poate ca putea infrunta imbecilitatile viermilor; cred ca pur si simplu s-a gandit ca vor fi umbrite ultimele zile ale unui om aflat la hotarul lumii.
    Mda…
    Ar trebui odata sa apareti in public, dna Muntean. Sa povestiti, nu stiu, despre covrigul mancat la 2 metri regulamentari de jandarmii cu ura de dulai in ei. Langa piata inchisa si oamenii pe care astia ii batjocoreau cu uniforma lor de teroristi legali. Sa stiti ca este un act de curaj. Am constatat in aceste vremuri ale terorii medicale, ca femeile au mai multa vigoare in minte si trup. Si curaj.
    Barbatii?! Hm… Anul 2020 mi-a certificat pe deplin criza de testosteron care bantuie umanitatea de ceva timp. Izmene goale. Barbatii si-au scris singuri anatema fricii si prostiei in aceste vremuri. Uitati-va la ochii lor ce se itesc holbati pe deasupra botnitzelor. Cred ca in 2021 o sa le creasca si o coada pe care vor invata sa o tina intre picioare si vor castiga un certificat al mersului furisat pe langa gard, piezis… 2022 ii va gasi pe lant, din fundul curtii pana la gardul din fata, maraind (cum altfel decat digital) la orice misca pe strada Vietii.

  • Multumesc pentru articol. Minunat scris.
    Ceva nu inteleg insa! Cand am plecat din tara, prin ’89, pe strada mea erau parcate doar cateva masini. Bineteles din seria „made in Romania”: Dacia 1300 si Oltcit.
    Cand m-am intors dupa mai bine de 20 de ani nu am putut gasi nici un loc de parcare. Am observat doar ca locurile erau ocupate de ultimile modele de masini din seria BMW, Mercedes, Audi, etc cu numere din peste 10 judete ale tarii. Mentionez ca este vorba de o zona modesta din sectorul 3 al Capitalei. De-atunci urmaresc cum numarul masinilor este in crestere impreuna cu excesele de virtuozitate in parcarea ultimilor veniti impreuna cu expunerea modelelor. ?????