Umbra Turciei, de la Insula Șerpilor la Kastelorizo

(Text de Adrian Severin)

Umbra Turciei neo-otomane plutește deasupra apelor. Sunt apele Mediteranei și ale Mării Negre. Ea vestește sfârșitul unui sistem de securitate a cărui construcție a luat aproape un secol. Marile puteri ale lumii caută soluții alternative, dar sunt în criză de imaginație. În mijlocului acestui vifor, România joacă rolul frumoasei din pădurea adormită. Ea doarme, iar pădurea arde de jur împrejur.

OBOSEALA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

În 1923, Tratatul de la Lausanne recunoștea autodeterminarea Republicii Turcia și statutul său de succesor al Imperiului Otoman, stabilind totodată granița acesteia cu Bulgaria și Grecia. În esență, turcii primeau întreaga peninsulă Asia Mică și drepturile suverane asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, iar grecii cvasi totalitatea insulelor din Marea Egee și Mediterana orientală (Ciprul trecând sub mandat britanic), multe mai apropiate de țărmul turc decât de teritoriul continental grec.

În 1982, la Montego Bay (Jamaica), a fost adoptată Convenția ONU privind dreptul mării. Potrivit acesteia toate statele cu deschidere la mare aveau dreptul la o fâșie de suprafață acvatică cu statut de „mare teritorială” (adică oferind statului riveran aceleași drepturi ca și cele asupra teritoriului său uscat), precum și de o altă fâșie cu statut de „zonă economică exclusivă” (acordând statului riveran monopolul exploatării economice). Platoul continental acoperit de apele respective primea un regim juridic similar cu marea de deasupra sa. În ceea ce privește „zona economică exclusivă”, aceasta are întinderea de 200 mile marine calculate de la linia de bază a uscatului; o linie care nu este cea a țărmului continental, ci se stabilește luând în considerare țărmul insulelor asupra cărora statul riveran își exercită suveranitatea.

De aceea, la semnare, România a făcut o declarație cu caracter de rezervă (reconfirmată printr-o lege din 1996), având următorul conținut: „România declară că, în temeiul cerinţelor de echitate – după cum rezultă din art. 74 şi 83 ale Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării -, insulele nelocuite şi fără viaţă economică nu pot afecta în nici un fel delimitarea spaţiilor maritime ce aparţin ţărmurilor principale ale statelor riverane.” O declarație similară a făcut și Turcia. Problema României era legată de Insula Șerpilor. Problema Turciei era mult mai amplă. Amândouă s-au regăsit pe aceeași poziție. Este de menționat, însă, că rezervele la convențiile internaționale nu produc efecte decât între cei care le fac și cei care le acceptă explicit.

Prin urmare, dacă o insuliță, adesea redusă la a fi o simplă stâncă pe care fluxul nu o acoperă, se interferează nerezonabil în actul de împărțire a mării și platoului continental, statul afectat are două soluții la dispoziție: să o ocupe și să o integreze în teritoriul său, sau să o ignore la stabilirea liniei de demarcație. În cazul din urmă, soluția cere inevitabil acordul celeilalte părți. În cazul dintâi, lucrul se poate face și prin război, deși, de principiu, potrivit Actului final al Conferinței pentru securitatea și cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975, modificările de frontieră pot avea loc numai pe cale amiabilă. Dar Actul final nu este un document cu valoare juridică, ci numai cu caracter politic.

Iată de ce, în cadrul negocierilor cu  Ucraina pentru delimitarea platoului continental în Marea Neagră, pentru România problema principală era excluderea din calcul a Insulei Șerpilor, prin acceptarea rezervei sale la Convenția de la Montego Bay, iar nu revendicarea acesteia, care ar fi fost lipsită de bază juridică (mai multe tratate de frontieră româno-sovietice o plasau în teritoriul sovietic) și ar fi pus în discuție status-quo-ul frontalier din Europa de est, generând o reacție în lanț de natură a-i pune în cap toate marile puteri. Oricum Ucraina, care avea probleme teritoriale de rezolvat și cu Rusia (astăzi ele formează obiectul unui conflict cronicizat afectând întreaga arhitectură de securitate regională), nu ar fi acceptat cu nici un chip diminuarea teritoriului moștenit de la URSS, iar despre declanșarea unei război nici nu putea fi vorba.

O problemă similară o are de soluționat azi și Turcia, cu privire la insula greacă Kastelorizo, cu o suprafață de numai zece kilometri pătrați și situată la numai o milă depărtare de țărmul său, dar la 357 de mile distanță de cel grecesc. Dacă această insulă ar primi mare teritorială și zonă economică exclusivă, marea teritorială și zona economică exclusivă ale Turciei s-ar reduce la mai nimic.

Problema se complică, însă, întrucât această insulă este locuită. Pe ea trăiesc circa 500 de cetățeni greci și ea ar putea aduce Greciei, prin jocul geometriei și al prevederilor actualului drept al mării, circa 780.000 kilometri pătrați de platou continental. Un platou în care au fost descoperite uriașe zăcăminte de petrol și gaze naturale, de împărțit doar între Grecia și Cipru.
Dreptul internațional pare nu a avea răspuns pentru o asemenea problemă; sau, în orice caz, nu un răspuns simplu. Iar acolo unde dreptul tace, vorbesc armele.

MARILE RĂZBOAIE ÎNCEP DE LA DISPUTE MICI

Ambițiile neo-imperiale ale Turciei, dar și nevoia de a ține pe picioare, spre binele social și liniștea lăuntrică, o economie supusă unor numeroase stresuri, face vital accesul acesteia la resursele energetice din Mediterana Orientală (ca și la cele din Marea Neagră, de altfel).

NATO nu poate ajuta cu nimic, iar accesul Turciei în UE a fost practic refuzat. Amânarea repetată a admiterii Turciei, sub diverse pretexte, a scos-o din actualitate, dovedind lipsa de înțelepciune și de viziune strategică aflate la originea sa.

Dar dacă NATO nu are cum contribui la rezolvarea problemelor economice ale Turciei, alianța nu poate face nimic nici în ceea ce privește problemele geopolitice și militare ale Greciei. Apărarea colectivă funcționează numai cu privire la atacurile venite din partea unui stat care nu îi este membru, iar nu în legătură cu cele dintre statele membre. Aceasta este, cel puțin, convenabila interpretare a actuală a art. 5 din Tratatul de la Washington.

Tot ceea ce pot face aliații occidentali – și o fac cu mare plăcere – este să înarmeze Grecia; evident, pe banii acesteia și adâncind criza economică în care ea se zbate de mai mulți ani, respectiv cam de pe când Germania, într-un gest de „solidaritate europeană”, i-a recomandat să își vândă insulele ca să își plătească datoriile. (Nu se știe dacă ideea nu era, cumva, să le vândă Turciei, care le-ar fi putut cumpăra cu ajutorul unui credit german, rambursabil prin concesionarea exploatării zăcămintelor dobândite ca efect al achiziției.)

În asemenea circumstanțe, o acțiune militară a Turciei, deja prefațată prin trimiterea unor nave de escortă care să permită efectuarea de explorări în zone aflate sub suveranitate greacă sau în proximitatea acestora, nu este deloc exclusă. Ea poate avea loc dintr-un moment într-altul și are precedente în interveniții militare turcești efectuate, sub diferite motive, în Cipru și Irak, cu ceva timp în urmă, și mai recent, în Siria și Libia. În cazul din urmă, Ankara a demonstrat că nu s-ar da în lături nici de la o confruntare militară cu flota franceză, obligând-o pe aceasta să facă stânga împrejur din proximitatea litoralului libian.

Cu câțiva ani în urmă, fostul președinte american Bill Clinton mi-a povestit uluirea omologului său rus, Boris Elțân, când i-a cerut acestuia să întrerupă convorbirea pe care tocmai o purtau la Moscova, întrucât trebuia să intervină spre aplanarea crizei izbucnite între aliații Americii, turc și grec, ca urmare a survolului unei insule grecești populată doar de câteva zeci de capre, de către un avion militar turcesc. Președintele Rusiei nu putea înțelege cum este posibil ca negocierile între două puteri globale de prin rang să fie blocate de un conflict având ca obiect câteva capre.

De astă dată situația este mult mai gravă. În joc sunt rezerve energetice uriașe, iar consecințele conflictului pot duce la colapsul întregii arhitecturi de securitate nu doar în estul Mediteranei și la Marea Neagră, ci în întreaga emisferă nordică.

„NEBUNUL” TURC ȚINE ÎN ȘAH „REGII” ORDINII MONDIALE

În mod tradițional Rusia se plasează de partea Greciei. A făcut-o mizând pe naționalismul, ortodoxismul și americano-scepticismul grecesc, pentru a o contrapune cosmopolitismului și pan-islamismului otoman, iar mai apoi imperialismului american. Pe vremea Războiului Rece, URSS a susținut forțele politice de orientare liberală din Grecia, împotriva regimurilor de mână forte moșite de SUA, făcând din istorica rivalitate greco-turcă un factor de discordie în interiorul NATO, unde relația specială dintre Washington și Ankara dădea fiori geostrategici Moscovei.

Acum situația este complet schimbată. Refuzată de UE, care ar fi putut-o folosi ca avanpost al laicității europene în lumea arabo-musulmană, și ținută în cămașa de forță a NATO, ca avanpost al unor cauze occidentale străine ei, în condițiile în care URSS nu mai există iar Rusia nu mai este o amenințare, Turcia își redescoperă vocația imperială și își caută securitatea prin reconstrucția vechii sale sfere de autoritate globală. Când SUA a insistat pentru primirea Turciei kemaliste (stat islamic secular) în UE, planificatorii politici americani știau că dacă Europa (catolică și protestantă) îi va întoarce spatele, în ultimă instanță și ea va întoarce spatele alianței euro-atlantice, cu care nu va mai avea interese strategice congruente. Aceste interese o îndreaptă acum spre Rusia, care, la rândul său, pentru a substitui SUA în Orientul Mijlociu și a goni NATO din Mediterana orientală și Marea Neagră (ori cel puțin a face alianța nord-atlantică irelevantă acolo) are nevoie de parteneriatul turcesc. În plus, un asemenea parteneriat este de natură să funcționeze ca un moderator de reacție în raporturile dintre Teheran și Moscova, menținându-le la un nivel de cordialitate prudentă reciproc avantajoasă, și să descurajeze exprimarea fundamentalismului islamic pe teritoriul rus. Iată de ce, în actualul conflict greco-turc, rușii nu vor mai fi în tabăra greacă; în orice caz, nu de manieră militantă.

Dar nici americanii nu vor fi acolo. Sătui să mai garanteze securitatea europenilor și grăbiți să își mute forțele în regiunea India-Pacific, ei au azi mai multă nevoie de Turcia decât de NATO. Ankara, eventual reconciliată cu Ierusalimul, și exercitându-și, din apropiere, autoritatea asupra unei lumi arabe consolate să coabiteze cu statul evreu în schimbul tehnologiei militare furnizate de îndepărtata Americă, reprezintă, chiar și alături de Moscova, cea mai bună garanție împotriva expansiunii islamului șiit iranian și în favoarea păstrării status-quo-ului medio-oriental lăsat în urmă de Washington. Ca într-un joc de domino, neo-otomanismul regimului Erdogan, face indispensabilă nu numai apropierea Turciei de Rusia, ci și pe aceea a SUA de Rusia, și duce la dizolvarea (cel puțin de facto) a NATO, obligând la sau permițând, cum vrem să spunem, edificarea unui sistem de apărare a Europei occidentale, pus sub conducerea binomului franco-german; decuplarea Turciei de NATO (și apropierea de Rusia), duce la decuplarea Americii de NATO (și apropierea de Rusia), iar aceasta determină decuplarea strategiei defensive a Europei occidentale de America (și apropierea de Rusia), creând simultan premisele unui parteneriat ruso-american și ale unei antante (franco-) germano-ruse. Ideologia și „valorile” nu vor mai conta. Oricum, ele au fost în ultimele decenii doar masca realismului geopolitic.

Germania și Franța nu au spaimele SUA în raport cu Iranul. În schimb, ele au probleme cu tutela SUA, iar întărirea forțelor centrifuge în cadrul NATO le oferă șansa emancipării. De aceea, dizidența turcă nu le sperie, decât în măsura în care le încurcă jocurile (mai mult franceze, decât germane) în bazinul Mediteranei. (În acest punct, calculele geopolitice subsecvente intereselor strategice ale Berlinului, par a se deosebi de cele ale Parisului.)

O agresiune turcă împotriva Greciei, respectiv în Balcanii care, după expresia lui Bismarck, nu merită, din perspectivă germană, nici măcar sacrificarea vieții a doi grenadieri din Pomerania, le va fi cu atât mai indiferentă cu cât, în vremurile din urmă, mai exact de la izbucnirea crizei economico-financiare din 2008, Parisul și Berlinul nu s-au arătat prea prietenoase cu grecii, priviți ca posesori ai unui stat anarhic, legat precum o ghiulea de piciorul Uniunii economice și monetare. Motivul principal pentru care nu vor susține Grecia este însă acela că Turcia deține arma de distrugere în masă cu „focoase demografico-culturale” a emigrației. Dacă, mai ales în condițiile crizei economice post Covid19, Președintele Erdogan ar recurge la această armă și ar mai trimite un val de înfometați cu turbane în Europa, toate visele imperiale ale cancelarului Merkel și președintelui Macron s-ar transforma într-un imens coșmar. Decât să intri într-un asemenea conflict asimetric cu Turcia, mai bine vinzi arme Greciei, cu riscul…dezirabil (sic!) ca, lăsată singură, aceasta să se desprindă, la rândul său, de NATO; și chiar cu cel – poate mai puțin dezirabil și probabil – al plecării din UE.

Decizia Consiliului afacerilor externe al UE prin care se urmărea sancționarea Belarus pentru presupusa falsificare a alegerilor prezidențiale și reprimarea manifestațiilor de protest împotriva Președintelui Lukașenko, a fost blocată prin veto de Cipru (un stat prin gura căruia adesea vorbește Grecia și invers) pe motiv că o atitudine similară nu a fost adoptată și față de Președintele Erdogan, socotit a fi un „Lukașenko turc”. Țările nordice, cele baltice și Polonia, care au susținut energic pedepsirea regimului de la Minsk, au condamnat în termeni severi blocajul cipriot, dar nu au dat nici un semn că și-ar modifica poziția de „neutralitate binevoitoare” favorabilă Turciei, în conflictul acestui stat extra-comunitar, cu membrii sudici ai UE (Grecia și Ciprul). Argumentele nordicilor întru justificarea respectivei discriminări, sunt atât geostrategice cât și comerciale. Ele contribuie la adâncirea faliei dintre Nordul și Sudul UE, care se adaugă nefericit celei dintre Vestul (aflat sub comandă germană) și Estul acesteia (pro-american). Așadar Turcia are nu numai capacitatea de a lichida NATO, dar și de a scinda UE.

Într-un asemenea context, în care nimeni nu pare a fi gata să stăvilească avântul războinic al Turciei, în ciuda pericolului ca acesta să dea foc, din „neatenție”, satului global, de ce ar face China figură distinctă, luând partea învinsului? Fără a condamna Ankara, Beijingul va oferi doar remedii economice Atenei, așa cum o face deja cu Teheranul și Islamabadul, astfel încât macro-echilibrele regionale și globale să nu fie răsturnate cu totul. Simțind importanța pe care China o va dobândi pentru a reabilita edificiul securității regionale zguduit de cutremurul geopolitic cu epicentrul la Ankara, Turcia deja se apropie de „mandarinii roșii” de la Beijing, deschizând porți largi noului „drum al mătăsii”.

UNDE SE VA PLASA ROMÂNIA?

Dacă încurajată de non combatul marilor actori regionali și globali, Turcia va adopta un comportament agresiv în Mediterana, în mod natural va urma aceeași linie de acțiune și în Marea Neagră. Cele două mări s-au aflat totdeauna într-o unitate strategică.

Aici, resursele naturale sunt de împărțit cu România. Rachetele Patriot și avioanele F16 nu o vor ajuta pe aceasta să se descurce în interiorul unui triunghi pontic cu vârfurile la Ankara, Moscova și Berlin, iar un NATO emasculat nu va face pentru București mai mult decât pentru Atena. În stilul său esopic, ambasadorul Zuckerman va fi singurul care va aduce mesajul de solidaritate al „licuriciului american” spunându-ne, așa cum avertizează de câțiva ani George Friedman, că, de ne vom ajuta singuri, și Dumnezeu (adică America) ne va ajuta.

Cândva România avea două trilaterale back-to-back (cum le numise Medeleine Albright) cu Bulgaria și Turcia, respectiv cu Bulgaria și Grecia. Ele erau concepute tocmai pentru consolidarea securității regionale prin aplanarea asperităților cronice în raporturile greco-turce. Mai funcționează ele? Mai sunt bune la ceva? Probabil că nu.

La un moment dat fusese concepută o trilaterală Polonia-România-Turcia. Ar putea fi ea revitalizată și adaptată pentru a face față noilor sfidări geo-politice? Rusofobia diplomației poloneze și a celei românești, ca și trupele americane aflate pe teritoriul lor, nu sunt chiar catalizatori ai cordialității în relația cu o Turcie, fie și numai provizoriu, precum și mai mult de nevoie decât de plăcere, rusofilă.

Orice acțiune militară turcă va fi condamnată de ONU și UE. Ce va face România în această situație? New York și Bruxelles sunt departe. Istanbulul este peste gârlă; iar punga de gaze naturale de interes românesc, sub ea.

Cu Moscova relațiile sunt de război rece. Cu Germania avem o pace rece. La Ierusalim își va muta ambasada Serbia, în timp ce la Palatul Cotroceni încă nu s-a lămurit „ce afaceri cu evreii” a făcut Pe-Se-De, pe când numiții evrei începeau să facă afaceri cu arabii, la insistența partenerilor noștri americani. Nu ar fi de mirare, deci, ca în curând să citim în presa israeliană că România a încălcat tratatele de pace restituind unor partide etnice actuale, proprietăți confiscate, potrivit acestora, unor grupuri etnice de ieri.

Dintre statele est europene proamericane, România face cel mai mult politică progermană, și dintre statele sudului european (cu înclinații rusofile), România face cel mai mult politica nordului (rusofobă). Cu alte cuvinte ea s-a plasat, imprudent și prostește, chiar în zona seismică a marilor rifturi euro-atlantice.
Nu ne mai rămâne decât să expulzăm firmele chineze care ne spionează și vor să ne comunizeze (sic!).

Nevoia regândirii sistemului național de securitate este evidentă. Nu este, însă, timp pentru asta. Acum prioritatea este combaterea „ciumei roșii” și instaurarea covidocrației brune.
În rest, totul este bine, în cea mai bună dintre lumi.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii