Un final de film realist-socialist

Gîndurile lui Cristoiu | Un final de film realist-socialistGîndurile lui Cristoiu | Un final de film realist-socialistGîndurile lui Cristoiu | Un final de film realist-socialistMulți dintre locuitori, surprinși de vestea Orașul e pierdut!, aleargă pentru a se pune la adăpost în Sfînta Sofie. Mai cred încă legenda cu Arhanghelul Gavril, care va ieși în calea păgînilor, cu sabia de foc scoasă, mai ceva ca un jedi din Star Wars, pentru a-i apăra pe credincioșii dinăuntru.
Nu va ieși nici un Arhanghel!

– Dumnezeu ține cu turcii – cum avea să spună cu năduf, de pe targă, condotierul Giovanni Giustiniani, lovit mortal pe Zid, în timp ce lumina zorilor lăsa să se vadă Căderea Orașului.

Dacă ai fi întrebat un călugăr de ce a lăsat Dumnezeu Orașul la mîna păgînilor, de ce sînt profanate mînăstirile și de ce sînt violate călugărițele, iar călugărilor bătrîni, pentru că nu sînt buni de sclavi, li se taie gîtul, ți-ar fi răspuns că neștiute sînt căile Domnului și că bizantinii plătesc pentru păcatele lor. N-a reușit Biserica Ortodoxă Rusă de azi să înfățișeze masacrarea clerului în timpul Marii Terori ca Examenul de foc prin care a trecut Biserica pentru a se întări în credința ei seculară?

Cei doi autori descriu astfel Masacrul din Basilică:

„În cîteva minute sîngele umple dalele, soclurile coloanelor și altarele. Se calcă pe cadavre și pe copii pe jumătate sufocați. Sub capitelurile aurite purtînd monogramele Teodorei și a lui Justinian, sub tribunele invadate de cei mai agili sau de cei mai violenți, în fața barierelor de argint ciselat care separă asida de neful superior, masacrul va dura pînă la sațietatea învingătorilor.”

Nu e o născocire literară. E o descriere bazată pe documente din epocă. O descriere confirmată de toți istoricii și de toți cunoscătorii sufletului omenesc. Pentru a da imbold unui asalt tot mai ostenit, pe 28 mai 1453, seara, Mehmet le promite otomanilor o zi de jaf. Legenda bogățiilor nemăsurate de dincolo de Zid, imaginea femeilor ce pot fi violate în voie, pe fondul sălbăticiei celor din stepe, înzecesc dorința de a pătrunde în oraș. Cum să credem că păgînii, cei încredințați că Sfînta Sofia e un sacrilegiu în fața lui Alah, se vor fi oprit în fața ușilor mărețe ale Sfintei Sofii, înfrînați de cenzura morală? Masacrul a avut loc. Cum au avut loc și distrugerile irecuperabile ale monumentelor Bizanțului. Cum au avut loc și asasinatele, violurile și chiar încăierările reciproce între otomani pentru a pune mîna pe un viloi sau un palat. Citind aceste pagini mă duce din nou gîndul la finalul filmului El Fetih, viziunea lui Erdogan asupra Căderii Constantinopolului. Secvența de final îl surprinde pe Sultan intrînd singur în Sfînta Sofia. Poporul bizantin – speriat – s-a retras în cealaltă jumătate de Catedrală. Sultanul pășește pe dale spre Poporul bizantin mai ceva ca un președinte american căruia consilierii i-au zis că dă bine la imagine să meargă spre mulțimea de crescători de iepuri fără Secret Service, de strajă stînd însă pe acoperișuri lunetiștii. Ajuns în apropierea Poporul îngrozit, Sultanul îl liniștește zicînd, mai ceva ca Lenin descins în gara Finlanda de pe locomotivă, că el va pune capăt inegalităților sociale. Un copil bizantin rîde la el nevinovat din brațele unei mame. Sultanul se apropie, ia copilul în brațe, fețele Poporului se înseninează și copilul îl trage pe Sultan de barbă. Sultanul nu-i retează gîtul cu iataganul, în buna tradiție otomană, ci îl mîngîie. Să mai spună cineva că realismul socialist a murit o dată cu socialismul real!

*

Ordin. În avion la decolare și la aterizare, am citit mai departe din cartea lui Vintilă Corbu, Căderea Constantipolului, profitînd de faptul că, deși am citit-o de două ori pînă acum, nu mai țin minte nimic. Rețin din carte, ciupită din alte cărți, secvența în care bașbuzucii, trimiși la sacrificiu în primul val, în noaptea de 28 spre 29 mai 1453, ca să nu dea înapoi, sînt împinși cu săbiile de echipe din urmă. Un fel de detașamente de stopare ivite în 1942 în Armata Roșie ca urmare a Ordinului Nici un pas înapoi! Pentru mai multă rigoare, transcriu secvența din volumul de referință Căderea Constantinopolului. 1453, de Steven Runciman, varianta românească a volumului The Fall of Constantinople. 1453, apărut la Cambridge University Press în 1965:

„Erau trupe în care nu te puteai încrede, straşnice la cel dintîi iureş al lor, dar care repede îşi pierdeau cumpătul, dacă nu izbîndeau numaidecît. Ştiindu-le slăbiciunea, Mehmet a rînduit îndărătul lor un şir de oşteni care să facă ordine, înarmaţi cu curele şi buzdugane, şi care aveau porunca să-i îmboldească, dar şi să lovească şi să ţină în frîu pe oricine dădea semne că şovăie. Îndărătul acestei poliţii ostăşeşti se aflau ienicerii sultanului. Dacă vreun başbuzuc îngrozit îşi croia drum printre acei care-l păzeau, ienicerii aveau sarcina să-l căsăpească cu hangerele.”

Cazul Giustiniani e tratat cu obiectivitate. De fapt, abia acum observ că Giustiniani pleacă inițial în port unde era doctorul, pe Zid lipsind așa ceva. E suit pe navă de ai săi după ce vine vestea că Orașul e pierdut. De altfel, despre ultimele momente de pe Zid avem doar mărturii indirecte, lăsate de cronicari care n-au văzut cu ochii lor, ci au auzit doar. Sau mă rog pretind ei că au auzit, nefiind exclusă ipoteza unor născociri, mai ales că respectivii sînt greci.