Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Un oraș mare ca Bucureștiul…
„Ora unu a sosit și gunoiul n-a pierit…” Altfel era cântecul, dar nu-l spun acum că …nu-l spun. Prietenii știu de ce. Alegerile alea mult pregătite, fezandate, trâmbițate, portavociate, s-au soldat, ca de obicei, cu învingători și învinși. Învinșii, supărați, dar mormăind în barbă. Învingătorii, veseli, vocali și gata de făcut harcea-parcea toate fostele dispoziții, aranjamente, scheme și organizări ale ”foștilor”.
Un oraș mare ca Bucureștiul, pe lângă aspectul pitoresc, pe lângă amestecul de lux cu mizerie, existent acum aproape în toate orașele mari, are și el hibele lui. Pe deasupra, mai are și o proastă tradiție de veacuri când e vorba de aruncat la întâmplare semințe, coji, coceni, pepeni stricați, ba pardon, și mâțe moarte.
Da. Până și numărătoarea jocului copiilor de-a v-ați ascunselea, avea drept motiv principal gunoiul, putreziciunea. ”La popa la poartă …cine-o râde și-o vorbi …” Restul îl știți.
Așa cum s-a putut observa de când învingătorii au preluat ”cârma gospodăririi inteligente a orașului”, la scurtă vreme după pocnetul sticlelor de șampanie, au apărut treptat anunțuri, plângeri, reclamații, revolte și drepturi la replică. Păi cum vine asta? Ne bucurăm sau jeluim? Când eram pregătiți să deschidem larg ferestrele de atâta căldură în apartamente, când voiam să lăsăm să intre în casele noastre mirosul proaspăt al primei zăpezi, iată că suntem, în sfârșit, lămuriți care e rostul măștii (în afara protecției anti-covid). Da. Masca mai atenuează inhalarea miasmelor care vin de la zecile de pungi, pungulițe, cutii de conserve, cutii cu mâncare stricată etc., toate împrăștiate pe drum, de ai zice că tocmai au trecut Hansel și Gretel marcând în chip original drumul de întoarcere spre casă. Dar nu, ei copiii din poveste au împrăștiat câteva boabe de mazăre și nu saci de diverse mărimi conținând tot atâtea duhori. Este foarte adevărat că pentru a învăța ce să arunci și cum să arunci, tu cetățean român al secolului XXI, ai fi avut nevoie măcar de un curs similar celui acordării primului ajutor ori celui de apărare în caz de incendiu. Iarăși mă repet, și am zis că-mi voi da peste mână, dar uite că nu pot. Cum e posibil să involuăm în halul ăsta? Suntem în altă eră, da, e adevărat. Nu mai e ca pe vremea copilăriei mele când noțiunea de gunoi aproape că nu exista. Nu îmi amintesc să fi avut găleată de gunoi în casă. Aveam găleată pentru cărbuni, coș cu lemne, gălețile – una cu cu apă de băut, alta cu apă pentru spălat, ba mai era și un hârdău mare afară, lângă burlan, în care se strângea apa de ploaie. Așa era gândită gospodăria omului vechi, încât totul se recicla pe loc. Cojile de măr se puneau la uscat pentru ceai, cocenii de porumb erau utili la foc, ziarele vechi, pungile de hârtie, idem, oasele, resturile de mâncare plecau spre cușca dulăului, alte coji de cartofi, pere și mere mai lovite de soartă, erau răsturnate în troaca porcului etc. Practic nu rămânea gunoi atât de mult încât să necesite pubelă. Existau pe străzi coșuri la stâlp pentru ambalaje diverse. Iar gunoaiele sau resturile care proveneau de la magazine alimentare sau restaurante își găseau pe loc destinația la GAS-uri crescătoare de animale. Pe vremuri, doar gunoiul de grajd purta acest nume și era folosit cu succes ca îngrășământ al pământului, fie în grădini de zarzavat, fie în micile părculețe cu flori din jurul casei. De aceea, gunoaiele nu erau o problemă. Deși existau și atunci gropi de gunoi la marginea orașelor. Dar găseai acolo mai degrabă fragmente de lemn putrezit, vechi piese de mobilier metalic, harnașamente roase, tot soiul de deșeuri de postav sau lăzi cu armătură de tablă ruginită. Era o butaforie întreagă. Ceva gen Călăuza lui Tarkovski. Sau câmpurile de gunoaie din filmele neorealiste italienești. Până și dealurile sau gropile de gunoi ale secolului trecut aveau în ele ceva artistic. Dovadă că apar în secvențele atâtor filme.
Gata cu amintirile despre cum era, și cum nu mai este. Să mă ierte conu Mihai de îndrăzneală, dar puțină poezie nu strică, mai ales că avântul revoluționar al Clotildei, determinarea ei în lupta cu Romprest, ne-a aprins tuturor inimile când de stupoare, când de mânie.
Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!
Atunci când primăria nu pare înțeleaptă
Faceți ca-n astă lume gunoiul ce așteaptă
Să-l ducă fiecare și să trăim ca frați!
Conu Mihai râde și el stând la Masa Umbrelor și-i spune lui Creangă:
– Rău au ajuns, frate Ioane, bucureștenii ăștia. Uite-i cum se îneacă în gunoaie.
– Da, bădie Mihai, nu știi mata vorba ceia ”muieți îs posmagii?” Ăștia dorm pi ei di prostie șî di lene.
În fine, poate altceva or fi spus, și unul și altul, dar acum aceste replici se potrivesc aici.
La sfârșitul săptămânii trecute, Romprest a adunat mormanele de gunoi din Sectorul 1 al Capitalei, dar a anunțat că nu va mai repeta acțiunea până când nu îi sunt plătite restanțele. La rândul ei, Primăria de Sector spune că tarifele practicate de Romprest sunt ilegale și cere o renegociere.
Comentarii
Invitații cristoiublog
Lasă un răspuns