Viața în Roma antică era un veritabil balamuc

Jerome Carcopino strălucește și prin talentul de scriitor. Cartea sa despre Viața cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, scrisă în 1939, anunță istoriografia britanică de azi (vezi Beeavor), revoluționară în domeniu prin transformarea Istoricului într-un mare prozator. Lucru de loc greu dacă ne gîndim că Istoria e Marele prozator, nici un scriitor, fie el și Marquez, nereușind să întreacă Istoria în materie de născociri neobișnuite. Am reținut pentru eseul despre Tiberius, în efortul de a dovedi c-a plecat din Roma și pentru că insula Capri era un fel de Soci de azi al lui Vladimir Putin, în timp ce Roma era un ditamai Babilonul, rîndurile în care marele istoric ne convinge de cît de mare era balamucul în capitala lumii de la momentul respectiv, momentul Domnia lui Traian:

„Circulația era dominată de acest contrast dintre zi și noapte. În timpul zilei era o animație intensă, o aglomerație nebună, un zgomot infernal. Tabernae-le se populează de îndată ce se deschid și se prelungesc cu tarabele lor. Aici bărbierii își rad clienții în mijlocul drumului. Mai încolo, negustorii ambulanți din Trastevere dau pachete de chibrituri impregnate cu sulf în schimbul obiectelor de sticlă. Mai departe, birtași, răgușiți de-atîta strigăt ca să-și invite o clientelă ce se preface a fi surdă, expun cîrnați fumegînd în tingirile calde. Dascălii și elevii lor strigă cît îi ține gura. Într-o parte, un zaraf își sună pe o masă murdară provizia sa de monede cu efigia lui Nero; în cealaltă un aurar lovește cu osîrdie ciocanul sclipitor de piatra uzată; la răscruce, un grup de gură-cască nu contenesc exclamațiile în jurul unui îmblinzitor de vipere; pretutindeni răsună ciocanele căldărarilor și se-ngînă vocile cerșetorilor căznindu-se, în numele lui Bellonus sau al necazurilor lor aventuroase, să înduioșeze trecătorii. Aceștia se scurg într-un val neîntrerupt pe care obstacolele întîlnite nu-l împiedică să devină curînd un torent. Prin străduțe nedemne de un sat, o lume întreagă vine, se duce, strigă, se grăbește și se împinge, în umbră sau în soare; și, cu cincisprezece secole înainte de aglomerația Parisului, care a stîrnit verva lui Boileau, aglomerația din vechea Romă a întreținut-o pe cea a lui Iuvenalis.

Noaptea, s-ar crede că zgomotele ar înceta în tăcerea fricii și a unei păci sepulcrale. Ele sînt doar înlocuite de altele. Defilării oamenilor, refugiați acum în casele lor, îi urmează, din voința lui Caesar, aceea a vitelor, a căruțașilor și a convoaielor lor.” (Jérôme Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979)

Noaptea nu e nici ea mai brează:

„În schimb, la apropierea nopții, va începe învălmășeala legitimă a carelor de toate felurile umplînd orașul cu zgomotul lor.
Căci nu trebuie să se creadă că legislația lui Caesar nu i-a supraviețuit, că particularii n-au mai ținut seamă de dispozițiile draconice împinși de comoditatea sau de obiceiurile lor. Mîna de fier a dictatorului a supus secolele, iar împărații, moștenitorii săi, n-au scutit pe romani de servituțile la care el îi supusese cu duritate în interesul vital al colectivității. La rîndul lor, ei le-au consacrat, le-au întărit. Claudius le va extinde de la Urbs la municipiile italiene; iar Marcus Aurelius la toate cetățile imperiului, fără să țină seama de statutul lor municipal; între timp, Hadrianus va limita atelajele și încărcăturile cotigelor autorizate să pătrundă în Cetate; și, fie la sfîrșitul primului secol, fie la al celui de-al doilea al e.n., scriitorii nu ne transmit niciodată decît imaginea Romei organizată definitiv de Iulius Caesar.”

De exemplu, în Martialis, în timpul nopții căruțele zguduie insula cu huruitul roților lor, iar Tibrul răsfrînge în ecouri gîfîielile hamalilor și ale vîslașilor. În Iuvenalis, circulația continuă și zarva ce-o însoțește condamnă fără îndurare pe romani la insomnie.

„În ce apartament închiriat este oare posibil să dormi? Trecerea atelajelor la cotitura străduțelor, înjurăturile celor care mînă catîrii și nu pot înainta i-ar alunga somnul împăratului Claudius însuși și chiar focilor”.

În timp ce transcriu aceste gînduri îmi vine ideea să propun pentru colecția mea de cărți salvate o retipărire a lui Carcopino, cu o prefață semnată de mine despre noua istoriografie.