Victoria Naționalei de fotbal în războiul din 1877

Gafencu își vinde ziarul. Al. Cretzianu, nepot, și ulterior, ginere al lui Barbu Știrbey, după ce Elisa Știrbey va divorța (în 1947) de Edwin Boxhall, șeful stației MI6 în România, scrie în Ocazia pierdută (editura Institutul European, 1998) că, spre sfîrșitul lui 1941, Grigore Gafencu și-a transferat în Elveția, „la un curs favorabil, veniturile de la ziarul pe care acesta îl poseda la București”.

Timpul (primul număr apare în 17 mai 1937), cum se intitula ziarul, avînd ca proprietar-director pe marele nostru diplomat, nu era rău. Nu asta e semnificativ. Semnificativ e că toată operațiunea, inclusiv stabilirea în Elveția, s-a făcut cu aprobarea lui Ion Antonescu. Mareșalul spera ca fostul ministru de Externe să-i contacteze pe anglo-americani. Semnificativ e mai ales că Grigore Gafencu nu se dă în lături să apeleze la adversarul său pentru a-și transfera veniturile.
Convingerile se opresc în fața banilor.

*

Ca la meci. „De astă dată bucuria populațiunei bucureștene este fără păreche. Toată lumea este pe străzi, drapele, torțe, muzici, procesiuni. Podul Mogoşoaiei rămîne plin pînă noaptea tîrziu”.
Nu, nu e vorba de victoria Naționalei de fotbal în calificările pentru Campionatul Mondial. Nici măcar de desemnarea campioanei en-titre pe plan intern. E vorba de o întîmplare din 1877, anul Războiului ruso-turc cu participarea extraordinară a României:

„Dar la 28 Noembrie, pe la orele 3, după amiază, sosește știrea că, de astădată, Osman-Pasa, făcînd o ieșire cu toată armata sa spre a se retrage spre Vidin, a fost silit să capituleze după o luptă vitejească de 4 ore, după ce a fost rănit la picior.
Știrile ulterioare arătau că lupta a ținut de la 8 jum. dimineața pînă la 1 jum. după amiază. Ieșirea s-a făcut prin trei părți. Osman-Pașa comanda ieșirea în persoană”.

Cronicar al momentului, Constantin Bacalbașa e autorul interesantelor însemnări Bucureștii de altădată. Luarea Plevnei, pentru că despre această întîmplare e vorba, stîrnește în București tărăboiul de care ar fi azi răspunzătoare victoria echipei naționale de fotbal. E chiar de tot hazardată apropierea? Să vedem. Învingătorii de la Plevna sînt reprezentanții națiunii într-o întrecere. Desigur, întrecerea se cheamă război și, spre deosebire de fotbal, faulturile îi trimit pe mulți jucători nu la cabină, ci la cimitir. Învinșii sînt turcii sau, în termeni fotbalistici, echipa Turciei care joacă în Bulgaria. În deplasare, așadar. Ca și în cazul unei victorii la fotbal, luarea Plevnei satisface mîndria patriotică. Asemenea fotbaliștilor, eroilor de la Plevna, Grivița, Vidin li se conferă statutul de vedete. La întoarcerea acasă, sînt primiți cu aclamații. Nu prea deosebit de fotbaliștii aterizați pe Otopeni. Si mai e o asemănare între luarea Plevnei și cîștigarea unui meci decisiv pentru calificarea la Mondiale: iuțeala cu care-și schimbă cetățenii sentimentele. Notează Constantin Bacalbașa: „În București, prelungirea asediului Plevnei face ca enervarea populațiunei să crească zi de zi”.
E ceva asemănător cu înjurăturile auzite torent la un meci de fotbal decisiv, cînd Naționala nu înscrie golul ce ar aduce victoria și, prin asta, calificarea.

*

Vicleniile senzaționalului. Misteriosul personaj Dan, din Casa cu neguri de Theodor Constantin, Editura Cugetarea Georgescu Delafras S.A., 1946, e fondatorul nu mai puțin misterioasei organizații Arie. Ațîțat de comportamentul lui Dan și de divinizarea bărbatului de către două splendide surori, Lidi și Dromy, cititorul nu află, totuși, nimic despre Arie. O notă de subsol din pagina 436 anunță însă următoarele:

„Autorul acestei cărți își dă seama că cititorii săi vor fi dezamăgiți neputînd afla din paginile următoare amănunte în legătură cu organizația curioasă, dacă nu originală, a lui Dan. El le făgăduiește însă că în romanul care va urma acestuia și care se va intitula «Arie», curiozitatea lor să fie copios servită.”

De prisos să amintim că, pe una din copertele interioare, e anunțat, în curs de apariție, romanul Arie.