Viktor Orban: de la dejunul lui Ciolacu la discursul de la Tușnad

Ca în fiecare an din ultimele trei decenii (cu excepția întreruperii impuse de farsa criminală a pandemiei Covid 19) la Tușnad au venit oaspeți de seamă din Ungaria pentru a participa la dezbateri pe teme de interes politic, economic și social în cadrul unei așa numite școli de vară. Liderii guvernului maghiar prezenți la eveniment (printre care și primul ministru Viktor Orban) nu s-au aflat în vizită oficială, ci în calitate de simpli cetățeni europeni liberi să călătorească pe întregul teritoriu al UE. Este un avantaj al federalismului european pe care ar trebui să îl prețuim, păstrăm și valorificăm.

„CÂT SUNTEM ÎNCĂ PE PACE ÎȚI SPUNEM «BINE-AI VENIT!»”

Cum UE nu este doar o uniune de cetățeni, ci și o uniune de state-națiune (națiuni civice și multiculturale) și cum Tușnadul se găsește, în conformitate cu principiile care au fundamentat harta politică a Europei moderne, pe teritoriul statului român, independent și suveran, România are a le acorda, în conformitate cu statutul său de gazdă, ospitalitate și considerație. Acestea includ și respectarea dreptului la libera exprimare.

Să nu ne ascundem după deget: maghiarii din Ungaria trăiesc cu convingerea că pierderea Transilvaniei prin Pacea de la Trianon a constituit o neșansă istorică, iar voiajele lor periodice aici sunt privite și ca o sfidare simbolică a unui destin resimțit ca potrivnic și nedrept. În ceea ce îi privește pe maghiarii din România (cu precădere secuii care locuiesc pe teritoriile pe care strămoșii lor s-au așezat de secole, cu mult înainte de nașterea României Mari în baza principiului naționalității), cetățeni români cu drepturi depline și originare, ei se simt, în același timp, parte a națiunii culturale maghiare și parte a națiunii civice române, această dublă apartenență, cu dubla loialitate pe care o atrage, în condițiile în care loialitatea este un drum cu două sensuri, fiind folosită pentru a accede la o viață mai bună.

Sentimentele celor dintâi trebuie înțelese și respectate, cu atât mai mult cu cât realitatea demografică face imposibilă transformarea lor în construcție politică. Nu noi, românii, suntem cei chemați să le corectăm erorile de percepție sau cei capabili a o face. Noi trebuie să identificăm congruența intereselor strategice dintre România și Ungaria și să demonstrăm Ungariei că poate câștiga mai mult din parteneriatul strategic cu România decât din hărțuielile retorice cu ea. Celor din urmă trebuie să le asigurăm o viață cât mai demnă printr-o cât mai bună guvernare a României; guvernare la care au vocația de a fi direct implicați și la care au participat efectiv și eficient.

Ardealul, în ciuda disprețului său pentru „miticii” regățeni, rămâne inima României, tot așa cum, vrem nu vrem, rămâne plămânul Ungariei. Împreună, cu înțelepciune, putem face ca inima să continue a bate și plămânul să continue a respira liniștit, fără a se stânjeni reciproc.

Cu aceste gânduri și sentimente aș fi participat din nou cu plăcere la întâlnirea de la Tușnad, (mai ales, împreună cu ministrul maghiar al apărării, la sesiunea dedicată restabilirii păcii în Europa de est, așa cum mi se propusese), dacă invitația organizatorilor nu mi-ar fi parvenit prea târziu, atunci când agenda mea fusese deja ocupată cu o călătorie în străinătate și nu mai avea cum fi modificată. Oricum, mulțumesc pentru invitație.

„DEJUNUL PRIVAT”: O INIȚIATIVĂ DIPLOMATICĂ RATATĂ

În trecut, liderilor politici maghiari aflați în vizite private în România li s-a reproșat că nu au făcut nici un minim gest de curtoazie constând într-un scurt ocol prin București pentru a-i saluta pe reprezentanții oficiali ai statului român. De astă dată lucrurile nu au mai fost la fel. Premierul Orban s-a oprit mai întâi în capitala României, pentru a lua masa, într-un cadru privat, cu omologul său Marcel Ciolacu. Se presupune că Ciolacu i-a adresat o amabilă invitație în acest sens. Astfel, lui Viktor Oran nu i se mai poate face reproșul impoliteții.

Nu știm dacă inițiativa i-a aparținut părții române sau a fost sugerată de partea maghiară. În diplomație a te auto-invita la masă nu este o impolitețe. Nu știm nici dacă ideea s-a născut în mințile consilierilor de la Palatul Victoria, cu care premierul Ciolacu s-a înconjurat pentru a se feri de capcanele în care îl împinge absoluta sa incompetență în tot ceea ce privește guvernarea țării, sau în birourile MAE. Nu știm nici dacă a existat o consultare prealabilă cu Palatul Cotroceni și dacă s-a cerut aprobarea ambasadei „Marelui Licurici”. Până la urmă acestea sunt detalii interesante, dar în lipsa cunoașterii cărora nimic ne împiedică să evaluăm rezultatele demersului, în principiu salutar.

Întrucât Viktor Orban este ținta criticilor celor mai acerbe în cadrul UE și NATO, acolo unde servilismul liderilor români este absolut, mulți s-au grăbit să vadă în gestul lui Ciolacu o repetare a politicii de distanțare față de URSS dusă de Ceaușescu în anii 1960-1970. Iar dacă Ceaușescu sfida numai Moscova, iată că Ciolacu sfidează dintr-o lovitură și Washingtonul și Bruxellesul; ba chiar și Berlinul. Românii, sătui să tot stea în genunchi, au salutat întâlnirea Ciolacu-Orban, arătându-se gata, pentru un simplu dejun, să îl reevalueze pe cel dintâi și să îi acorde beneficiul dubiului („poate, totuși, o fi ceva de capul falsului revoluționar buzoian!”), fiind dispuși să suporte inflația generată inclusiv de susținerea războiului din Ucraina, dacă la desertul dejunului național li se oferă puțină demnitate.

„Mișcarea a fost bună!”, au conchis suveraniștii moderați (nu și cei „fundamentaliști” care nu-i pot ierta lui Viktor Orban faptul de a fi… ungur și „putinist”), în contrast cu globaliștii integrali, pentru care întâlnirea cu „calul troian al lui Putin” infiltrat în cetatea euro-atlantică a fost „o mișcare rea”.

În politică (diplomație) nu se operează, însă, cu noțiuni ca „binele” și „răul” Acestea țin de domeniul moralei. Criteriul adevărului în politică este succesul, iar între demersurile politice se distinge după cum sunt „adecvate” sau „inadecvate” în atingerea scopului urmărit de autorul lor, respectiv în obținerea succesului.

Care au fost așadar scopurile dejunului celor doi? Aceasta-i întrebarea. De răspuns depinde și evaluarea rezultatelor ca fiind un succes sau un eșec.

Marcel Ciolacu nu este interesat decât de voturi. Altceva nici nu are capacitatea de a calcula sau concepe. Pe același criteriu și-a adunat și consilierii. Tel maître, tel valet. Sau pe românește, cum e sacul e și peticul. Așa se explică de ce sfaturile pe care le caută au în vedere un gest, o mișcare, un eveniment unic fără nici un pas succesiv și fără vreo corelare cu alte gesturi sau mișcări.

A înlăturat UDMR de la guvernare pentru a șterpeli voturi de la AUR. Nu contează că astfel a redus din stabilitatea politică a propriului guvern. A tăiat pensiile magistraților și parlamentarilor, și și-a lăsat colegii pradă ghilotinei justițiariste, acceptând încălcarea Constituției, pentru a șterpeli voturi de la USR. Nu contează că astfel a pus pe butuci justiția și și-a decapitat propriul partid. Taie locuri de muncă ale bugetarilor, altminteri inexistente, pentru a sustrage voturile corporatiștilor, altminteri atașați de PNL, pe care îi și ferește cu grijă de creșterea impozitelor. Asta chiar dacă supune stresului administrația de stat, și așa zăpăcită, la propriu și la figurat. Acum s-a întâlnit cu premierul unei țări supuse sancțiunilor UE, care stă ca un os în gâtul NATO, cu gândul de a lua voturi de la românii care nu mai suportă dictatul euro-atlantic și consideră că liderii români sunt prea servili în fața exigențelor „marilor licurici” occidentali. Că astfel și-ar pierde credibilitatea în fața interlocutorilor externi nu pare a-l afecta. Și așa fostul maestru de vânătoare al lui Omar Hayssam nu se bucură de credibilitate; nu are, deci, nimic de pierdut. De pierdut pierde doar România. Dar cui îi pasă?!

Ciolacu nu este ideolog, ci escroc. Asta îl poate aduce ocazional și de partea bună a baricadei. Din păcate asemenea orientări pozitive nu sunt decât efemere și pasagere, pentru că nu pot fi altfel. Cu oameni care, asemenea lichidului, au capacitatea de a lua forma oricărui vas în care sunt puși, nimic nu este durabil și nimeni nu pleacă la drum. Valabil și pentru cazul recentei întâlniri cu Viktor Orban, foarte bună ca idee (idee care, de fapt nu știm cui a aparținut), dar fără șanse de a produce fructe utile.

Întâlnirea nu a modificat cu nimic discursul lui Orban, care nu a ratat nici ocazia de a ironiza politica Guvernului Ciolacu, apropo de stupiditatea MAE de a-i trimite indexul tabuurilor dâmbovițene, dar i-a pus în cap și pe corifeii LGTBQ din propria coaliție de guvernare. Rareș Bogdan / PNL l-a atacat explicit, iar Victor Negrescu / PSD, implicit, pentru a fi stat la masă cu contestatarul „valorilor europene”. Asta îl va face, neîndoielnic, să se refugieze rapid într-o locantă politică sigură, gudurându-se pe la ambasadele „licuricești” ale căror patroni îi vor accepta oportunist pocăința, dar nu-i vor acorda nici o încredere.

Apropo de lansarea sa în politica externă cu gesturi de grandilocvență hollywoodiană (a se vedea, pe lângă dejunul cu Orban, și descinderea la Berlin din cursa de linie pentru a-i cere cancelarului german să înființeze o bază militară permanentă în România), dl Ciolacu trebuie să mai afle ceva. Relațiile internaționale s-au aristocratizat. Jucătorii lor sunt asemenea membrilor unui club exclusiv. Ciocoimea nu este agreată acolo. Desigur, dacă a ajuns prim ministru, stau de vorbă și cu câinele de vânătoare al interlopului Omar Hayssam, dar după ce pleacă dezinfectează camera în care a mâncat și uită repede tot ce a spus. Chiar dacă mulți dintre actorii lumii sunt gangsteri, sau poate tocmai de aceea, ei îi disprețuiesc pe găinari. Și chiar dacă consilierii de imagine plătiți cu bani grei luați din buzunarul contribuabilului, te îmbracă în frac, clac și ghete de lac, mirosul de ciuboțica cucului tot nu ți-l pot șterge.

CE A CĂUTAT VIKTOR ORBAN LA BUCUREȘTI?

Ceea ce știe Marcel Ciolacu știe, însă, și Viktor Orban. Anume că românii, pe de o parte, în număr tot mai mare, simpatizează cu suveranismul guvernului maghiar, iar pe de altă parte, disprețuiesc servilismul și incompetența guvernului român. Premierul maghiar, venind la București, a jucat magistral aceste două cărți.

Prefațând prin prezența de la București discursul de la Tușnad, Viktor Orban a arătat că suveranismul său se adresează și tuturor românilor, iar naționalismul său atât de criticat pretutindeni (inclusiv în România) este, de fapt, cel puțin în contextul internațional actual, un zid anti-imperialist de pe care Ungaria apără și națiunea română. Din înălțimea acestuia i-a chemat pe români să i se alăture, chiar dacă sau mai ales dacă propriul lor guvern nu știe cum să îl mai demoleze.

În același timp, Viktor Orban, prin referirile ipocrit politicoase la întâlnirea cu cel de al douăzecilea prim ministru român din timpul mandatului său, a arătat românilor că asemenea lor, nu are nici un respect pentru cei care guvernează azi nefericita Românie. A făcut-o cu aerul superior al celui care este premierul unei Ungarii ajunse în cea mai bună perioadă din istoria sa modernă, aflat pe teritoriul unei Românii aduse în una dintre cele mai nefericite perioade ale istoriei sale.

Ce altceva putea face ori ce altceva putea crede?! După ce premierul român i-a oferit masa în timpul căreia i-a propus realizarea unui proiect de infrastructură care mai fusese convenit cu Ungaria cu peste un sfert de secol în urmă, fără ca partea română să fi realizat până azi segmentul aflat în răspunderea sa (oare nimeni să nu îl fi informat pe Marcel Ciolacu că oferă o ciorbă reîncălzită?!), s-a trezit cu îndrumarul MAE privind „bunele practici” în discursul public. Să fie vorba despre duplicitatea lui Ciolacu, despre faptul că premierul nu își ține în mână guvernul sau că a discutat cu unul care, în ciuda dispozițiilor clare ale Constituției României, a cedat altcuiva conceperea și realizarea politicii externe a statului român (Președintele Republicii sau, și mai rău, puterile străine al căror ventriloc este acesta)? Poate câte ceva din toate acestea la un loc.

Nimeni vinovat de gafa MAE, care pe deasupra, după plecarea oaspeților maghiari, în loc să pună batista pe țambal și să bage în marșarier rabla diplomației dâmbovițene, l-a convocat pe ambasadorul Ungariei ca să îl mustre pentru discursul „antieuropean” de la Tușnad al cetățeanului european Orban (mai ales s-a reproșat infantil nu critica nefericitului demers al MAE, ci deconspirarea lui), nu va fi nici mutat nici mustrat. Or, asta anulează toate efectele pozitive ale dejunului intim cu Viktor Orban. Ce poate zice acesta? Fie că amicul Ciolacu este duplicitar și că îl busculează în concretul public, după ce a degustat cu el în privat tocana prieteniei metafizice, fie că nu își controlează miniștrii și de aceea orice inițiativă politică ar avea nu beneficiază de garanția înfăptuirii.

Că o fi una, că o fi alta, Viktor Orban nu avea o altă cale decât cea de a adresa direct românilor propunerea coordonării politicilor și unirii eforturilor cu statul națiune maghiar în lupta pentru păstrarea ființei celor două națiuni, română și maghiară, și a suveranității celor două state, maghiar și român, în timp ce, politicos, exprima recunoștința pentru ospitalitatea Guvernului român, cu grija ca tot românul să observe că este vorba doar de un omagiu adus din vârful buzelor și că poporul maghiar îi este alături în greaua încercare de a trăi sub o asemenea guvernare.

DILEMA „UNITĂȚILOR TERITORIALE ROMÂNEȘTI INEXISTENTE”

Acest dublu mesaj al oaspetelui maghiar s-a suprapus peste o parte a discursului de la Tușnad susceptibil de duble interpretări. Referindu-se la „ordinul” MAE de a nu aduce în discuție „unități teritoriale românești inexistente”, cu aluzie evidentă la Țara Secuilor și, posibil, la Ardeal / Transilvania, Viktor Orban a jucat rolul naivului și, într-o pretinsă defensivă, a precizat că niciodată nu a afirmat că acele teritorii ar fi românești, asigurând implicit că nici în viitor nu va face asemenea afirmații. Asta i-a dus la extaz pe aceia dintre maghiarii care suferă la gândul că accidentele geografice și nedreptățile istorice le-au impus nefericirea de a trăi în mijlocul unei majorități etnice inferioare și cred că, pe criteriul etnic, se pot crea și state în stat, iar, pe de altă parte, i-a isterizat pe practicanții naționalismului românesc emoțional-folcloric, care ignoră multiculturalismul națiunii civice române și cred că minoritățile naționale aflate pe teritoriul României ar avea doar privilegiul de a fi tolerate aici; privilegiu ce ar putea fi retras oricând celor care nu se comportă corespunzător. Ambiguitatea, abil jucată, a făcut ca pe cei dintâi ridicolul să îi înalțe, iar pe cei din urmă să îi compromită.

Totul pleacă, din nou, de la ignoranța diplomaților români care au adus în discuție conceptul de „unități teritoriale românești inexistente” fără a ști că adjectivul „românesc” se folosește atât pentru a caracteriza o realitate etno-culturală și cât și pe una politico-administrativă.

România este „stat român” din punct de vedere politic. În acest sens este statul tuturor cetățenilor săi indiferent de identitatea lor etno-culturală, aceasta fiind națiunea civică. Ea poate fi numită „stat român” și din punct de vedere etno-cultural, în sensul că majoritatea etno-culturală este formată din români. Ceea ce nu exclude, însă, prezența pe teritoriul său a unor comunități mai mici cu o identitate etno-culturală diferită, aflate acolo chiar în momentul nașterii statului-națiune. Aceasta îi conferă națiunii civice române un caracter multicultural. Altminteri, națiunea culturală română, ca și cea maghiară, nu se limitează la teritoriul statului român, respectiv maghiar, ci adună în frontierele ei spirituale (diferite de frontierele teritoriale), pe toți cei care se simt români, respectiv maghiari, ca urmare a aderării lor la spiritualitatea română, la practicarea limbii române, la tradițiile românești și la modalitatea specific românească de a crea valori universale, precum și, în mod corespunzător, la cele maghiare. De aceea, de pildă, Biserica Ortodoxă nu este a României, ci … română; ea nu are identitate teritorială, ci spirituală.

Vorbind de Țara Secuilor, din punct de vedere politico-administrativ ea nu este o unitate teritorială românească, întrucât statul român, în exercițiul suveranității sale, nu i-a conferit o asemenea organizare. Din punct de vedere etno-cultural, denumirea evocă un anumit teritoriu istoric (cândva, în epoca premodernă, individualizat administrativ în cadrul entităților politice feudale) pe care locuiește în prezent o majoritate cu identitate culturală maghiară – și în acest sens este o entitate (teritorială) maghiară – împreună cu comunități minoritare aparținând majorității culturale a statului român – și în acest sens este o entitate (teritorială) multiculturală, iar nu exclusiv românească. Cuvântul „teritoriu”, în contextul din urmă, are înțelesul de spațiu spiritual, iar nu de spațiu geografic.

Comunitatea cetățenilor români de origine maghiară, care include și pe cei care trăiesc în alte părți ale României decât în Transilvania, Crișana și Banat, se bucură de autonomie culturală în sensul dreptului de a-și păstra identitatea culturală, dar teritoriul României nu poate fi structurat pe principiul etnic. Acest principiu s-a aplicat la nașterea statelor naționale, pentru a permite autodeterminarea prin secesiune (autodeterminarea internațională) a majorităților naționale (a popoarelor) și se oprește acolo. Altminteri s-a ajunge la fragmentări teritoriale nesfârșite, din care ar rezulta entități statale neviabile. Autonomia – teritorială, ca și cea culturală, care sunt diferite – reprezintă o formă de autodeterminare internă menită tocmai să consolideze unitatea statelor. Consiliul Europei, chiar la propunerea mea, a recomandat, cu ani în urmă, excluderea autonomiei teritoriale pe criteriul etnic. Cultura nu este legată material de o anume întindere teritorială.

Prin urmare, nu avem de ce ne revolta. Toată lumea are dreptate, căci fiecare folosește adjectivul „românesc” cu alt înțeles și în alt sens, ambele înțelesuri fiind totodată corecte și compatibile. Transilvania este pământ românesc din punct de vedere fizic, material. Din punct de vedere spiritual ea este spațiul mai multor culturi.

Când vorbește de „reunificarea” sau „reîntregirea” națională, Viktor Orban nu poate avea în vedere decât adunarea națiunii culturale maghiare într-un ansamblu coerent. Din punct de vedere juridic, membrii acestei națiuni culturale au raporturi de cetățenie cu statele pe teritoriul cărora domiciliază / rezidează și față de care au obligația de loialitate civică.

Nici un om cu scaun la cap nu se poate gândi la o anexare a Transilvaniei, cu cele circa cinci milioane de români ai săi, la Ungaria. Asta ar însemna ca la Budapesta toate inscripțiile să fie bilingve (în maghiară și română), iar principalul partid parlamentar maghiar să fie „Uniunea Democrată a Românilor din Ungaria”. Or, nu putem trece în contul gândirii naționale orbaniste o asemenea utopie autodistructivă.

Cel mult, poate fi vizată o secesiune a Transilvaniei în raport cu România, dar asta nu de secui depinde, ci de românii ardeleni miticofobi. Mai exact de miticii solemni de pe Someș, mereu ofensați de veselia chechelită a miticilor de pe Dâmbovița sau de cea sfătoasă a miticilor de pe Bahlui. Ifosele cezaro-crăiești ale Republicii de la Cluj sunt mult mai periculoase pentru statul-națiune român decât steagurile secuiești fluturate la Miercurea Ciuc sau discursurile lui Viktor Orban de la Tușnad.

PRINCIPALELE CRIZE ALE CIVILIZAȚIEI OCCIDENTALE ÎN VIZIUNEA LUI VIKTOR ORBAN

Ce îl neliniștește, însă, pe Viktor Orban și ar trebui să îi neliniștească și pe români?

La urma urmelor, Ungaria este membră NATO și UE. Ea face parte din Spațiul Schengen și din Grupul de la Viszegrád. În același timp este interlocutorul privilegiat al Rusiei în garnizoana Occidentului colectiv și „capul de pod” al Chinei în UE, fiind totodată în parteneriat strategic cu Turcia neo-otomană, care i-a acordat inclusiv statutul de observator în organizația statelor turcice. Infrastructura critică în domeniul strategic al energiei care va urma noul „Drum al mătăsii” sau drumuri similare, unind Asia Centrală cu Europa Centrală pe ruta care trece prin Marea Caspică, Transcaucazia și Turcia, va ajunge în Ungaria prin Balcani (cu ocolirea României). În curând Ungaria va dispune și de un port în Marea Egee, pe care îl construiește în baza unui contract de concesiune. (Bine ar fi să construiască unul și la Marea Neagră, pentru a-și identifica interese „românești” și în afara arcului carpatic.)

Este adevărat că această politică multivectorială ghidată în primul rând de interesul național, precum și iliberalismul chemat inevitabil să o susțină sub aspect ideologic, i-a atras Ungariei unele sancțiuni în UE și o anume marginalizare în cadrul NATO. În același timp, sub efectul deschiderilor sale pro-orientale, coeziunea Grupului de la Viszegrád a slăbit, Varșovia, cu rusofobia sa ereditară și pro-americanismul său integral, depărtându-se de Budapesta. La fel stau lucrurile și în raporturile cu Cehia și cu Slovacia, una ruso-sceptică iar alta maghiaro-fobă.

Cu toate acestea, Ungaria nu va fi exclusă nici din UE nici din NATO, și nici nu intenționează să renunțe la calitatea de membru al acestora, ci, vânzându-și scump votul la care are dreptul și valorificându-și maximal microfonul la care are acces, acționează din interior pentru a calibra politicile lor în așa fel încât să le compatibilizeze cu interesele maghiare. Ceea ce ar trebui să facă și România, de preferință în cooperare cu Ungaria.

De asemenea, dincolo de politica față de Rusia, sunt multe elemente de convergență între interesele maghiare, poloneze, cehe și slovace, mai ales pe terenul suveranismului, care fac ca solidaritatea lor să își găsească o bază încă solidă. Relațiile statelor așezate sub umbrela Viszegrádului cu Rusia și respectiv SUA țin de domeniul tacticii. Suveranitatea lor în raport cu Bruxellesul, Berlinul, Parisul și Washingtonul, respectiv în cadrul blocului euro-atlantic în care sunt integrate, ține de strategie. Iar dacă strategia este bună, unele înfrângeri tactice nu mai contează; chiar și în condițiile eșecurilor tactice războiul va fi câștigat. Un raționament care ar trebui adoptat și de România.

În acest context ar trebui corectată eroarea, cel puțin de limbaj, a lui Viktor Orban care a definit epoca actuală ca pe o confruntare între suveranism și federalism (evident, la nivel european). În realitate, suveranismul nu se opune federalismului, căci UE poate fi concepută și ca o federație de state națiune care nu cedează suveranitatea, ci delegă exercițiul unora dintre atributele ei unor instituții transnaționale comune în scopul satisfacerii unor interese comune. Suveranismul, ca și federalismul, se opun imperialismului și mai ales imperialismului de tip colonial.

Și totuși… Viktor Orban este îngrijorat. De ce? Pentru că identifică trei crize (dintr-o mulțime cu mult mai mare) istorice ale civilizației occidentale către care atât Ungaria cât și România au alergat în deceniile și secolele precedente. Este vorba despre: i. criza demografică – aceasta, în conexiune cu o greșită politică în domeniul migrației și azilului, va face ca până la mijlocul actualului secol, Occidentul euro-atlantic să fie populat în majoritate de persoane aparținând unor culturi neoccidentale, adică împărtășind un mod de viață diferit de cel al Occidentului colectiv; ii. criza culturală – sintetizată de sexomarxism și mișcarea cancel culture (demolarea culturii), ea va duce, în câteva decenii, la distrugerea bazelor culturii europene (creștinismul, filosofia greacă și dreptul roman), la negarea legilor naturii ca izvor al legilor morale și la dispariția comunităților naționale în cadrul cărora s-a născut ordinea democrației reprezentative moderne, cea care a conciliat principiul voinței majoritare cu cel al protecției minorităților (acesta va fi înlocuit de dictatura minorităților transnaționale și transnaturale); iii. criza geopolitică – caracterizată prin permanentizarea și mondializarea războiului între Occidentul colectiv euro-atlantic, apărător obstinat al ordinii mondiale unipolare, respectiv al expiratei „pax americana”, și Orientul colectiv euro-asiatic, promotor al noii ordini mondiale multipolare, precum și între oligarhiile supranaționale nord-atlantice, adepte ale unui imperialism de pradă (neocolonial), și națiunile Sudului colectiv, vital interesate în civilizarea corporatismului globalist (punerea capitalului globalizat în slujba „cetăților” naționale și a cetățenilor acestora), împinge Europa către mizerie economică și haos politic, înainte de a o încadra forțat într-o lume construită cu ignorarea tradițiilor și modului de viață europene (războiul din Ucraina este doar o materializare locală a acestei crize, care îi accelerează deznodământul nefast).

Acestea sunt și crizele denunțate de unii dintre noi în România, fără ca, însă, Guvernul român să intre în stare de alertă pentru a trece la combaterea lor.

Ceea ce Viktor Orban susține, pe bună dreptate, este că acest ansamblu de crize suprapuse nu va duce numai la pierderea supremației Occidentului euro-atlantic în ordinea globală, ceea ce ar fi doar (sic!) o înfrângere strategică, ci la dispariția „civilizației occidentale”, căreia și Ungaria (ca și România) îi aparține. Cu alte cuvinte, vorbim despre „sfârșitul istoriei Occidentului” prin scoaterea Occidentului din istorie. Este vorba despre sfârșitul lumii noastre care a format istoria mai multor milenii.

PERICOLE ISTORICE ȘI INTERESE ISTORICE COMUNE

O parte a acestui proces s-a consumat, deja, Occidentul stricto-sensu (în înțeles geografic sau în cel al unității dintre identitatea geografică și identitatea culturală) fiind deja mort sub aspect cultural și civilizațional. De aceea, Viktor Orban vorbește despre „post-Occident”.

Ca și în alte epoci istorice, când o civilizație a fost gonită, sub efectul crizelor sale interne și externe, de pe teritoriul pe care s-a născut, supraviețuitorii ei s-au refugiat pe alte teritorii unde s-au străduit să îi păstreze amintirea și să o revitalizeze. Premierul Ungariei crede că acest teritoriu de refugiu este cel al Europei centrale și orientale. Aici se află națiunile care mai pot salva civilizația occidentală de la dispariție totală.

Ceea ce cred și eu, și am scris-o și spus-o public încă de câteva decenii, din poziția de Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, din cea de membru al Prezidiului Partidului Socialiștilor Europeni și din cea de vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, responsabil pentru domeniile politicii externe, de securitate și apărare ale UE. Nu pot decât să subscriu, deci, celor spuse pe tema aceasta de Viktor Orban, premierul Ungariei, regretând o dată în plus faptul că aceste idei și avertismente nu și-au găsit încă ecou în România.

Ceea ce premierul Viktor Orban înțelege este că Ungaria este prea mică pentru un război atât de mare. Chiar dacă în confruntarea cu Goliatul occidental, pe cât de sinucigaș, pe atât de agresiv, Orban se vede în poziția lui David, el conștientizează faptul că îndeplinirea misiunii are nevoie de energia formidabilă a unui Hercule. Or, acesta nu poate fi decât un personaj colectiv pentru al cărui nucleu dur este necesară o alianță româno-maghiară. Alianță politică și economică având o bază culturală comună, care nu poate rezulta decât din alăturarea comunității catolice și reformate maghiare cu cea a ortodoxiei române. Nu este vorba despre o abordare clericalistă sau despre ecumenism religios, ci despre asocierea cu caracter politic a tuturor (credincioși, agnostici și atei) celor a căror cultură își are originile în iudeo-creștinism, care sunt adepții practicanți ai moralei creștine și care sunt succesorii celor ce au construit civilizația occidentală pe temeliile viziunii creștine asupra lumii, asupra vieții și morții.

Față de acest obiectiv de importanță istorică, obiectivele tactice și strategice aferente competiției dintre România și Ungaria trec în plan secundar. La ce bun o victorie strategică a Ungariei în fața României, dacă Ungaria iese din istorie, odată cu România și, desigur, odată cu Occidentul? Dacă punem interesele strategice în perspectiva amenințărilor, provocărilor și oportunităților istorice, ajungem la concluzia că așa cum s-a întâmplat nu de multe lor în trecutul lor, națiunile română și maghiară au azi obiective strategice cu caracter istoric comune. Această situație trebuie înțeleasă corect și valorificată urgent. Cei care iubesc managementul relațiilor internaționale prin zâzanie și bagă bățul prin gardul româno-maghiar, trebuie alungați sau ignorați. Este vremea unei alianțe istorice care să aducă România și Ungaria în aceeași tabără, ca perpetuatori și salvatori ai civilizației occidentale într-o lume post occidentală.

Iată ce trebuie reținut din discursul lui Viktor Orban de la Tușnad. Reținut ca punct de plecare pentru resetarea acțiunii externe românești având ca obiectiv istoric continuitatea națiunii noastre în ordinea post-americană / post-occidentală, cu păstrarea identității noastre culturale din care ne tragem și concepția asupra ordinii lumii și aspirațiile în lume.