Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Zbor deasupra căruței cu paiațe

Azi dimineață, am scos capul din știri, mi-am aruncat privirea pe geam și m-am auzit fredonând (noroc că stau singură): Macarale râd în soare… pam, pam. Da, era un soare de primăvară, de imediat mi-a venit în cap o motivațională: Trăiește în așa fel încât să nu ți se observe prezența, ci să ți se simtă lipsa. Bine, la mine nu are cum. Sunt Scorpion și eu trebuie să știu tot ce mișcă și, dacă se poate, și să controlez tot ce mișcă. Ideea e că am zis că azi mă deconectez de la știri și ies și eu în lume. Dovadă că zisul și făcutul nu-s totuna, am sunat o sursă și mi-am dat o întâlnire. Tot legat de știri. Am ajuns în zona Parlamentului și am stat de povești pe o bancă din parcul Izvor. Chiar era o atmosferă idilică, nu între noi, că vorbeam de primăvară, de speranțe etc, și deodată îl aud: „Nu se mai poate cu ăsta!” și arată cu capul către Casa Poporului. M-am dezmeticit repede, mi-am luat ochii de la un fir de iarbă care se căznea să se ițească dintre două muchii de pământ și am întrebat: „Cu cine, cu Ciolacu?”. Omul e de dreapta, deci așa m-a dus logica. „Nu, cu Cîțu”. A făcut o pauză și a zis „Că bine i-a zis Maestrul, Cîțu-mîțu! Dar nu-i deloc mîț, să știi”. „Aoleu, o fi motan în călduri!”, am râs eu. „E un mîț periculos”. Și omul mi-a spus. Că, nervos pe miniștrii USR+, care nu-i răspund la comenzi, care îl persiflează, Cîțu se răzbună pe peneliști. Nu mai răspunde la telefon și le transmite ordine prin băieții-umeraș (ăia care-i țin haina cât își face el poze). „S-o suit scroafa în copac și de-acolo se c..că împrăștiat pe noi. Și nu știm cum să o dăm jos, cred că trebuie împușcată”, a explicat omul folosind o serie de metafore. Da, e ardelean, dar nu-i Rareș.

Mi s-a făcut milă, mai că îmi venea să-i arăt umărul, să își pună capul pe el și să plângă. După care, am zis că mai bine să plâng cu el, că Cîțu e și premierul meu, nu doar al coaliției dă driapta. „Și ungurii, ei ce zic?”, am întrebat. „Ca de obicei, bandiți. Zic ca el și fac ca ei”. Am mai stat noi și am analizat varianta împușcării scroafei și am zis că e o idee bună.

Proba ușii

După aceea, am pornit să caut ceva jucării, pe care nu le găsesc nicăieri, și mi-am amintit de un magazin de pe aleea care duce la Piața Unirii. Ajung în fața magazinului și trag de ușă. Cum nu cedează, mă forțez și trag și împing, nimic. Fac o paranteză. Da, știu. În Târgu Mureș mi-am căpătat și reputația, proastă, că stric ușile, după un periplu pe strada Călărașilor, unde am reușit să scot toate clanțele din butuc. De atunci, cum mă vedeau că vreau să intru, vânzătoarele lăsau baltă clienți și tot ce aveau și fugeau să-mi deschidă ușa, de zici că eram popa cu botezul. Închid paranteza. Pe când mă gândeam la figura pe care o fac polițiștii din filmele americane când nu li se deschide ușa, nu aia cu agrafa, aia cu luat avânt, s-a întredeschis ușa. Dau să intru peste bietul domn și-mi spune că e închis. „Și când deschideți?” „Nu mai deschidem, doar online”. Îi arăt pozele cu ce vreau, îmi spune că nu au. „Păcat că nu mai deschideți, zic eu, era un magazin frumos”. „Da, doamnă, păcat și de oameni, că i-am trimis acasă”.

Boschetarul de pe altă lume, una fără virus

Merg eu pe alee și văd în stânga un boschetar. A luat o sticlă de bere de pe pervazul unui magazin, unde își făcuse provizii, inclusiv mâncare, și a studiat-o. O apropia de ochi, o îndepărta, dădea să o pună la gură, iar o studia. M-a fascinat. Parcă era un bijutier. Când am trecut pe lângă el, a pus sticla cu grijă la loc și a venit spre mine. Am făcut un pas lateral, am crezut că îmi cere bani. „Doamnă, ia stai! Te văd așa mai capabilă, zi-mi și mie de ce dracu purtați toți mască. Că doar nu o fi de la praful saharian, nu?”. Am zis că face mișto. „E un virus”. „Virus? De gripă?” „Un fel de”. „Doamnă, te rog eu frumos zi-mi ce-i, că nimeni nu vrea să-mi spună, zice lumea că-s nebun când întreb”. „Dar dvs. unde ați stat până acum?”. „Pe-aici. Când a fost frig am stat la o gagică”. „Și nu ați aflat de virus, de pandemie?”. „Nu, că nu mi-a zis nimeni”. „Și nu ați fost bolnav?”. „Eu, bolnav? Niciodată”. „Atunci, lăsați. Nu contează ce e”. „Bine, doamnă, eram curios. Mersi că ați povestit cu mine”, mi-a zis și s-a întors la berea lui. Mi-am făcut, în gând, trei cruci.

În magazine, doar vânzătoare și câte un client rătăcit

Am zis să-mi încerc norocul și la magazinul Unirea. Am trecut prin parc, unde, pe bănci, erau o mulțime de adolescenți. Chiar mi-a fost drag să-i văd. Gălăgioși, râzând din te miri ce au fost singurii oameni care păreau că mai trăiesc, nu doar supraviețuiesc.

Am intrat în hardughia aia de magazin și am tot căutat pe cineva să întreb de un magazin de jucării. Două vânzătoare au dat din umeri, așa că m-am dus ață la un paznic. „Poate la 3”, mi-a spus el apatic. Fără termoscanner, fără chef. Ce șef era el când ne înșira pe toți la ușă și se juca de-a doctorul! Problema era că trebuia să merg pe scările rulante. De o vreme, dacă nu am pe cineva în față, de urc sau cobor, mă apucă spaima că mă prăvălesc. Deoarece nu era țipenie de om în jur, am realizat că va trebui să fac singură față provocării. Cumva, udă leoarcă pe spate, am ajuns la etajul 3. Două magazine mai erau, unul de ciorapi și unul nu știu cu ce, că nu am reținut, fiind mai mult moartă decât vie, jucării, sigur nu. Între ele, două vânzătoare stăteau de povești. Evident, despre vaccin. În rest, pe toate ușile era trasă o folie neagră. Am revăzut sacii cu care erau cărați morții de sau cu Covid. Doamnele îmi făceau temenele să intru. Le-am spus ce caut și m-au îndrumat în spate. Am trecut pe lângă ușile cu folie neagră, zici că eram la morgă. Plus pașii, care-mi sunau în gol, cu ecou, îmi dădeau senzația că-s în pustiu, aproape de capătul lumii. Am intrat în magazin, la Noriel.

Vânzătoarea și o clientă, singurele din magazin, vorbeau despre…ați ghicit, vaccin. M-am tot plimbat printre rafturi, că eram curioasă. Nici dacă ar fi povestit despre modă, despre coafuri, despre salate sau orice altă mâncare nu ar fi pus atâta pasiune și nu ar fi știut atât de multe. Amândouă fiind tinere, exista o singură problemă și dezamăgire: „Pe noi cine știe când ne ajunge rândul!”. Evident, jucăriile căutate nu erau. Am căutat lift, scări normale, nimic, așa că am închis ochii, m-am proptit bine pe picioare și am pornit iar pe scările rulante.

Mireasa și masca

Doar de curiozitate am intrat și la Cocor. Doamne ferește! Sinistru este interiorul. Aici nu era nici lumină bună, eram chiar ca în filmele americane când e suspansul mai mare, de te aștepți să-i sară cineva în spate protagonistei. Am urcat, tot pe scări rulante, doar până la primul etaj, unde am aflat că nu există magazin de jucării. Două vânzătoare, fiecare în ușa magazinului ei, discutau. „Eu o să mă duc să-mi refac buzele, că nu pot fi mireasă așa”. Am dat să mă uit la buzele ei, dar avea mască. „Acum sigur faceți nunta?” „O facem, orice ar fi. Anul trecut am pierdut avansul la restaurant. Ce nesimțiți, să nu ne dea banii înapoi!” „Păi, și la nuntă trebuie mască, nu-ți mai face buzele”. „Cum să fiu mireasă cu mască?! Doamne ferește!”

„Dacă nu-i voie, ce faci?” „O fi până la vară!”.

Mi-a plăcut optimismul tinerei și mi-am văzut de drum. Nimic nu părea viu în jur. La spitalul Colțea, în fața intrării în clădire, stătea un preot. Cu sutana până-n pământ, cu masca pe față, părea o pasăre imensă înțepenită într-o capcană.

Căruța cu paiațe

Am ajuns la unul din locurile mele favorite în timpul peregrinărilor din perioada stării de urgență: parcul din fața Teatrului Național, la căruța cu paiațe. În cartea „Bucureștiul, sub dictatura Coronavirus” am scris despre un moment petrecut acolo: „M-am oprit în fața căruței cu paiațe. Băncile erau pline de praf de nu te puteai așeza. Nici urmă că a trecut cineva pe acolo, nici măcar un câine. Am stat puțin și am analizat paiațele, mi s-a părut că râd batjocoritor de întreaga lume”.
De atunci, de câte ori trec pe acolo le aud zdrăngănind din fiare și râzând isteric.

M-am așezat pe o bancă, acum nu mai erau pline de praf, și mi-am scos masca. Din partea cealaltă a venit un bărbat, destul de tânăr, îmbrăcat cu o geacă roșie, și a început să îmi dea târcoale. Mi-am pus poșeta în poală și am prins-o de toarte. Foarte repede am realizat că nu era periculos, era doar țăcănit. După ce m-a studiat din toate părțile s-a așezat pe banca de lângă mine. „N-aveți mască?” m-a întrebat. „Am”. „Vă dau eu una”. „Nu, mulțumesc, am”. „Nu, insist, e gratis”, a spus el și a scos o mască din buzunar. M-am uitat la masca lui. Era flocăită de la atâta purtat. L-am tot refuzat politicos și a cedat.

Dintr-o dată, de la fântâna de pe partea cealaltă, s-au ridicat porumbeii și au pornit în zbor către noi. Erau atât de mulți că au întunecat cerul. Tânărul s-a ridicat brusc și s-a pus în fața căruței cu mâinile ridicate. Porumbeii au planat puțin deasupra și au coborât, fără să le pese de tânărul care părea că s-a ridicat în întâmpinarea lor sau să apere paiațele.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

9 comentarii pentru articolul „Zbor deasupra căruței cu paiațe”

  • iata, se verifica zicerea aia cum ca universul din noi e cel care se oglindeste:))

    ce vezi, aia esti.

    :)) :))))

    • iar ce vezi tu, draga Cora, arata minunat!:)), asemenea…zborului tau:)

  • Zgârcit, boschetarul. Mai zgârcit decât „țăcănitul”. Sa nu va ofere el o îngititura din berea lui!

    • Simțul umorului este însoțit, obligatoriu, de inteligență. Grobianismul nu are nevoie de nimic.

      • Eu stiu ca nu ma aveti la suflet, dar cred ca exagerati. Va citeam cu interes povestirea si în momentul în care l-ati descris pe boschetar, imaginea asta mi-a aparut în minte: boschetarul urma sa va ofere din bautura lui, ca asa procedeaza betivii.
        Chiar nu ma asteptam sa va simtiti lezata!
        P.S. Daca boschetarul ar fi procedat asa, ati fi povestit scena, nu ati fi avut de ce sa o ascundeti si ne-am fi distrat împreuna… Mi se pare mie doar, sau articolul are o nuanta de satira si alta de umor? Va asigur ca am intentionat sa comentez în aceeasi nota si atât.
        🙂

  • Prin felul in care redati imaginile de moment din Bucurestiul autentic, am aflat mai multe informatii din articolul dumneavoastra decat dintr-un jurnal de stiri. Ca de la teveu reiese ca lumea chefuieste capie intre o coborare pe partie si rapelul cu ce-o fi…

    • Vă mulțumesc!

      • Admirabil, a trecut la frl de sensibila si pe la Deva, Cora M ramane o lectura confortabila si da culoare cuvantului.

        • Mulțumesc. Mi-e dor de Deva, a fost o perioadă fantastică. O provocare imensă!

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog