Gîndul de sîmbătă, 17 septembrie 2016

Un tip de ieri, de azi și de mîine: Neisprăvitul cu pretenții

22 noiembrie 1942. La Stalingrad a început Dezastrul Armatei Române. Tăvălugul rusesc s-a pus în mișcare spre Berlin, dar și spre București. La Berlin va ajunge în mai 1945. La București va ajunge mai devreme, în august 1944. În Capitală parvin deja vești sub formă de zvonuri despre Spargerea Frontului pe Don. Așa cum a făcut-o de la debutul Războiului din Est, publicistul Tudor Arghezi nu suflă un cuvînt despre Marea Conflagrație în care România a intrat în 1941 pentru a ieși peste cîțiva ani, învinsă, fără Basarabia și cît pe aici și fără Ardeal. Publicistul locuiește în Mărțișor, la curte. Tabletele sale dau seamă de problemele mari și mici ale gospodăriei. Geniul arghezian scoate publicistică de ținută din cultivarea zarzavatului la oraș și din hărnicia exemplară a găinilor din mahala. Personajele publicisticii sale sunt nu numai Paraschiva, Mitzura și Baruțu, dar și cei angajați contracost să muncească prin casă și prin curte.

Un astfel de personaj real e Catinca din tableta Catinca, publicată în Săptămîna CFR din 22 noiembrie 1942. Așa cum îl schițează tabletele sale, Tudor Arghezi e adeptul omului harnic, modest în pretențiile sale, om care-și știe măsura. Catinca e o femeie săracă, angajată de Arghezi ca să dea o mînă de ajutor în gospodărie. Marele poet o observă nu numai ca gospodar care o plătește, dar și ca gînditor al socialului. De aceea, așa cum se va vedea în textul reprodus de mine mai jos, Tudor Arghezi surprinde în Catinca un personaj tipic societății românești:
Neisprăvitul cu pretenții.

„Catinca e o femeie de prin părțile Oltului Drăgășani. A venit în București astă-vară, ca să-și poată cîștiga viața unui copil din flori de opt ani, lăsat cu maică-sa mare lîngă vatră.
– Unʼ ți-i bărbatul?
– Arde-l-ar focul de așa bărbat. S-a dus cu alta.

Catinca a lucrat într-o fabrică de cărămidă, unde nu i s-a plătit și a fost să fie bătută, de cîte ori și-a cerut banii. Mai erau amenințate și alte femei neplătite.
– Adună-le și duceți-vă să facă dreptate unde trebuie.
– O hi departe?….
– Nu-i peste pămînt. Luați tramvaiul unu și o corespondență cu șase.
Catinca se gîndește.
– Mai bine ar hi fost să mă ia dracul.

Catinca nu știe să facă nimic, nici mămăligă. Nu știe să măture. Rupe clanțele, cheile în broaște, strică tot pe ce pune mîna. Dar a cerut leafă mare.
– Pe ce să-ți dăm atîta, femeie?
– Așa se plătește… Dacă vă place.

Catinca vrea să și ne placă. Într-adevăr, nu ne displace cînd stă într-un cot. Dar nu e plătită pentru model de expresie.
După trei luni de „servici”, a trebuit să se repeadă pîn-acasă, de urîtul copilei. A ținut-o drumul, dus-întors, două mii de lei și a mai cumpărat și niște pește sărat, „pentru mumă-mea”. Trenul merge pînă la o gară, de acolo alt tren a dus-o pînă la stația ei, de unde, pînă la sat, a mai făcut o poștie și cu piciorul, noaptea.

– Nu scrii întîi că vii?
– N-are cine citi. Și mai e la primărie și nepricopsitul de văru-meu, vedea-l-aș mort, care a vrut să mă ia; un ăla pipernicitu. De necaz, îmi fură scrisorile și nu-i spune bătrînii că i-am scris. Iacă, nu-i mai scriu nici eu.

Catinca se ducea să-și culeagă porumbul de pe două pogoane.
– Nu s-a făcut, n-aș mai avea parte de el.

Catinca are două brațe ca toată lumea dar mai are și un al treilea braț, capul. Coșul mare, plin, și bolobocul cu gaz le duce în cap, peste colacul de cîrpă, ca să nu-i roază basmaua. Merge cu ele de-a fuga și sparge din cîte două damigene una.

Ne-am ales la domiciliu cu un Grigorescu.
– Iar ai să te împiedici și cazi, Catincă. Mai bine dă butoiașul de-a dura.
– Pînă mă-nvîrtesc o dată, l-am și pus în cap și am și ajuns.

E singurul mădular mai bun al Catincii, capul, dar nu-i nevoie de el mai mult de două ori pe lună. Restul timpului sparge lucruri mai mărunte, farfurii, pahare, străchini, și zice:
– Iar mai spărsei vo două.

În trei luni a dărîmat toată gospodăria.
– Uite ce e, Catincă. Dacă te duci acasă și te mai întorci, vezi că vine iarna. Zici că ai la țară de toate. Ia-ți ciorapi de lînă lungi, ia-ți opinicile, ia obiele, ia haina de dimie și te rog să lepezi pantofii ăștia franțuzești, să nu te mai văd călcînd strîmb, ca-n picioroange. Și fiindcă tot vorbim de-alde astea, dă-l dracului și roșul ăla de buze, cu care te mînjești pînă la nas. Cîți ani ziceai că ai?…

Catinca e foarte plictisită. Ca la oraș.
– Eu zic că am douăzeci și cinci sau treizeci și cinci. Nu țiu minte. Mai bine nu mă nășteam, fir-ar ceasul afurisit.

După ce s-a întors de acasă, unde mureau copiii „de burtă”, a venit numaidecît și iarna, iar Catinca, vînătă, tremura ca varga.
– Ce ți-am spus?
– Las, că umblu și cu picioarele goale, să nu-mi stric pantofii. Parcă la țară stăm tot încălțați.
– Unde ți-s țoalele cu care te lăudai, Catincă?
– Păi, nu se potrivesc cu orașul neam.
– Zici că ai zece oi. Ce faceți cu lîna?
– Ce să facem? Covoare.
– Și cu covoarele ce făceați?
– Le păstrăm, de zestre.
– Și vi le mănîncă moliile.
– Că bine zici…
– Nu împleteați și voi niște mănuși, niște ciorapi, niște flanele?
– La mănuși e greu de făcut degetul mare, la ciorapi nu iese căputa, că trebuie scăzut, la flanel nu se lovește pieptul cu spinarea.
– Trece viața, Catincă, și nu știi să fierbi o fasole.
– Ce pot să zic?
– Și nu te superi că nu te pricepi la nimic? Nu te apucă, așa, niște năbădăi, ca să înveți?
Catinca rîde și are un răspuns:
– Ziceam că dacă m-oi întoarce o să-mi măriți leafa…
Ție nu-ți vine să rîzi și te învăluie o negură amară. Asta era Catinca nădejdilor noastre.”

Suntem în noiembrie 1942.
Bietul Arghezi!
De unde să știe el că peste doar șase ani, el va fi șomer, iar Catinca, mare șefă la Comuniști.
Înscrisă în PCR, pentru c-a suferit exploatarea burghezo-moșierească, deși analfabetă, ea va fi promovată rapid:
Primăriță, comandant de Poliție sau chiar decan la Universitate.

Va fi în aceste posturi aceeași ca și în 1942:
O neisprăvită cu pretenții.
A dispărut Catinca o dată cu comunismul?
Nici vorbă.
Pe Catinca o regăsim azi din plin în cel care stă de dimineață pînă seara la crîșmă, trăind de azi pe mîine, dar care-i înjură pe cei pricopsiți, din cauza cărora trăiește el prost.