1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Abisul informativ naște monștri

 15-21 ianuarie

CAP COMPAS: PIAȚA LIBERĂ. Ultimele zile din ianuarie și cele de la începutul lui februarie 1989 au reprezentat spațiul temporal în care se prefigurau schimbări radicale în „sistemul mondial socialist”. Semnalele primite nu numai din zona noastră geopolitică, ci și de foarte departe, de la Washington până la Beijing, în legătură cu reformele, în curs de concepere și de aplicare, aveau la București un ecou semnificativ, dar cu semn schimbat. Cu cât transformările politice și economico-sociale se amplificau și se aprofundau în țările din jur, cu atât mai inflexibil devenea Nicolae Ceaușescu. Mijloacele românești de informare în masă, în primul rând Televiziunea, beneficiau de „indicații clare ale secretarului general al partidului” referitoare la sublinierea mult mai puternică a faptului că „modelul românesc de societate socialistă multilateral dezvoltată” reprezintă „cel mai înalt nivel de gândire politică pe care l-a cunoscut până acum omenirea”, model care îl avea „ca demiurg pe tovarășul Nicolae Ceaușescu”.

Cronica acelei perioade a marcat și momentul în care George Bush își prelua oficial mandatul de președinte al SUA (20 ianuarie 1989) și a rostit tradiționalul discurs de învestire.

În presa din România, evenimentul a fost prezentat, în principal, prin publicarea unui relativ lung mesaj de felicitare adresat de Nicolae Ceaușescu noului șef de la Casa Albă. În afară de urările protocolare, în text s-a strecurat o fază prin care liderul român se declara încredințat că „acționând pe baza înțelegerilor româno-americane (ce vremuri! – T.B.) și în spiritul principiilor deplinei egalități în drepturi, independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne (sublinierea mea; i-a zis-o de la obraz! – T.B.) vom elabora fructuos, în anii care vin, pentru adâncirea și diversificarea raporturilor politice, economice, tehnico-științifice și în alte domenii de interes comun”. De asemenea, N.C. se declara deschis să colaboreze în vederea rezolvării marilor probleme internaționale „pentru a aduce destinderea, dezarmarea și pacea, precum și bunăstarea tuturor popoarelor”.

Nu știu ce efect a avut acest mesaj, însă, sigur este faptul că lui Bush, atunci când a fost vicepreședinte al SUA și s-a întâlnit cu Nicolae Ceaușescu la București (19 septembrie 1983) nu i-a fost pe plac că, la anunțul lui, aproape entuziast, referitor la activarea unor credite americane pentru dezvoltarea economică a României, inclusiv în vederea construirii centralei nuclear-electrice de la Cernavodă, Nicolae Ceaușescu i-a tăiat-o scurt:

„Am hotărât să nu mai apelăm la niciun credit. Vom acționa și acționăm să lichidăm într-o perioadă cât mai scurtă toate creditele și vrem să realizăm întreaga dezvoltare numai prin mijloace proprii”.

Când Bush a reluat tema, întrebând „dacă a înțeles bine ce i s-a spus”, N.C. a precizat foarte apăsat:

„Am luat așa o hotărâre. Chiar dacă nu vom mai avea ce să mâncăm, nu vom mai apela la credite pentru mâncare.”

În rest, convorbirea pe teme externe a fost condusă de N.C. cu pricepere, cu o bună documentare, dar de mai multe ori a adoptat un ton profesoral cu totul neindicat, mai ales, în dialogul cu o persoană de calibrul lui George Bush, care – între altele – fusese reprezentantul SUA la ONU și șeful CIA. (Stenograma a apărut și în revista „Periscop” a foștilor securiști din DIE/SIE – nr. 2/2017). Este de presupus că un alt tip de abordare ar fi fost de mare folos României când George Bush și-a preluat prerogativele de președinte al Statelor Unite ale Americii. N.C. nu mai avea audiența de altă dată la Casa Albă…

Mass-media din România a primit dispoziții „ferme” să nu redea discursul lui Bush pe un spațiu mai mare de 10-15 rânduri, iar TVR urma să difuzeze maximum un minut de imagini (când, aproape în întreaga lume, ceremonia de la Washington era transmisă direct și integral) în Telejurnalul de seară cu un text care să exprime, în esență, numai ideea că noul președinte american „n-a făcut altceva decât să reafirme cunoscutele orientări politice ale Statelor Unite ale Americii”. Or, Bush proclama „sfârșitul epocii totalitarismului” și saluta „lumea împrospătată de libertate”, inclusiv prin revenirea la „economia liberă”.

SUROGATUL DE CONCURENȚĂ. Măsurile reformatoare din Ungaria, Polonia și chiar din URSS urmăreau crearea unui mediu concurențial real, după modelul capitalist clasic, altoit cu ingrediente contemporane antitrust. Ca „motor” al performanței (mă refer, acum, exclusiv la economie) concurența impunea și impune existența unor condiții imposibil de asigurat. În așa-numitele relații de producție socialiste. Într-un articol prezentat propagandistic, în mod repetat, articolul intitulat „Cum să organizăm întrecerea”, V.I. Lenin conștientiza importanța concurenței, dar își lansa și teoria utopică potrivit căreia formula cea mai bună în „socialism” era cea a organizării întrecerii între indivizi și colectivitățile din care lucrau cu entități similare din aceleași ramuri, din diverse zone teritorial-administrative și la scară națională. La rândul lui, I.V. Stalin a făcut un fetiș din „întrecerea socialistă”, astfel încât să-și susțină propriile concepții privind industrializarea forțată prin apelul la inițiativa și entuziasmul maselor muncitoare. Mai târziu, N.S. Hrușciov a „fundamentat” ideea întrecerii „între socialism și capitalism” ca suport al coexistenței pașnice. Prin ambele planuri, eșecul era mai mult decât evident mai ales în anul 1989, odată cu declanșarea procesului de prăbușire a „sistemului mondial socialist”.

Tema merită o tratare într-un studiu amplu, întrucât simplificările, absolutizările, unilateralismul, în acest caz, ca și în multe altele asemănătoare, obturează adevărul. Mă voi limita la reamintirea „practicii” inițiate de Nicolae Ceaușescu personal în materie de „organizare a întrecerii socialiste” la nivelul întregii țări.

La începutul lui 1989, am fost anunțat că, la mijlocul lunii ianuarie, se va declanșa operațiunea de rigoare. Totul trebuia să aibă aerul că inițiativa vine de „jos”, din județe, din întreprinderi. În realitate, lansarea „chemărilor la întrecere” era minuțios stabilită la CC al PCR. Bunăoară, pentru industrie, construcții, transporturi și circulația mărfurilor urmau să lanseze chemări două Comitete județene de partid (Sibiu și Galați), iar la nivel de întreprindere se programaseră nu mai puțin de 36 entități, între care minele Paroșeni, Lupoaia și Baia Sprie, exploatările petroliere Videle și Scăieni, complexul energetic de la Porțile de Fier, mari uzine constructoare de mașini din București, Cluj-Napoca, Brașov. Angajamentele asumate, dictate – și ele – punct cu punct de la CC al PCR erau, în majoritatea lor, fanteziste, imposibil de îndeplinit. Fiecare chemare avea minimum 6-7 pagini cu textul pe o singură filă (față), ceea ce ne convenea de minune, deoarece astfel completam capitolul „rechizite” din necesarul redacției. Se considera că era o cheltuială pe deplin justificată, deoarece avea „un rol stimulativ”, ceea ce constituia – de asemenea – o pură fantezie. În acest mod, sentimentul etern omenesc al competiției era, pur și simplu, anulat de formalism, birocrație și de neadevăruri flagrante.