1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Avanpremieră la „Nicule, mai dă-le o sută…”

1  – 7 aprilie

UN MOD DE VIAȚĂ PLANIFICAT RIGUROS. Peste 2 milioane de angajați în economia națională au știut, din timp, că începutul celui de-al doilea trimestru al anului 1989 va fi marcat de o nouă majorare a retribuțiilor. Presa tipărită și audiovizuală desfășurase o intensă campanie de „popularizare” a acestei „noi expresii a grijii permanente a celui mai iubit fiu al poporului pentru creșterea nivelului de trai, material și spiritual, al oamenilor muncii”.

Cititorul de astăzi (2024) nu-și poate imagina cât de puternică a fost propaganda dedicată măsurii la care mă refer. Grafice, comparații, tabele, declarații, mă rog, întreaga gamă de mijloace publicistice a fost pusă „la bătaie” pentru a convinge cât mai mulți concetățeni că se îmbunătățește continuu calitatea vieții lor.

La prima vedere, sporul de retribuție se prezenta de-a dreptul impresionant: 33 la sută. Astfel, retribuția medie lunară pe economie urma să crească la 3.300 de lei față de (ce termen de comparație era adus în atenție?) 1.028 lei, în 1965, anul în care Nicolae Ceaușescu a inaugurat epoca „al cărei nume i-a dat consistență și strălucire” (am citat din „Scânteia”, 2 aprilie 1989).

Nici de această dată nu voi recurge la analize economico-financiare, dar pentru a evalua corect ce a însemnat majorarea intrată în vigoare în aprilie 1989, se impune luarea în considerare a puterii de cumpărare a amintitei retribuții medii. Bunăoară, de la începutul anilor ʼ80 se înregistraseră substanțiale creșteri generalizate de prețuri. La calcularea retribuției medii lunare nu au fost luate în seamă numeroase plăți noi, precum și contribuțiile la pensia suplimentară, contribuția angajaților fără copii, creșterea cotizațiilor obligatorii.

Prin urmare, cinstit ar fi fost să se apeleze nu la retribuția nominală (câți bani primeau în mână angajații), ci la cea reală care era influențată decisiv de rata inflației și de plățile suplimentare de genul celor amintite. Astfel, dacă se ia drept bază anul 1985, când avusese loc precedenta majorare generală a retribuțiilor, situația din 1989 indica o micșorare a retribuției reale, minusul fiind aproape un punct procentual. Cu alte cuvinte, chiar cu sporul de 33 la sută nu se atingea nivelul din 1985. Pe această temă, cred că nu mai este nevoie să recurg la explicații în plus.

STATELE DE PLATĂ. La începutul lunii aprilie, familia Ceaușescu și-a majorat veniturile prin încasarea dividendelor care li se cuveneau în urma exercitării drepturilor aferente achitării așa-numitelor părți sociale, respectiv sumele reținute ca o cotă din retribuție (reamintesc că multe categorii economice unanim acceptate în lume, precum salariul, au fost înlocuite de N.C. prin formule „socialiste”), ceea ce a reprezentat un acționariat sui generis, generator de beneficii (nu de profit – o altă noțiune considerată a fi specifică orânduirii capitaliste). Așadar, în calitate de acționar la Uzinele „23 August” din București, N.C. a primit 5.000 lei sub formă de dividende.

Momentul îmi prilejuiește tratarea unei teme care a preocupat mulți concetățeni, în special în ultimii ani ai „Epocii de Aur”, și anume, banii pe care Nicolae Ceaușescu îi încasa în virtutea funcțiilor pe care le deținea. Precizez, din nou: mă refer exclusiv la numerar, nu și la cheltuielile efectuate de Gospodăria de Partid pentru „întreținerea” familiei prezidențiale.

În arhivă se găsesc unele elemente care pot să ofere răspunsuri la preocuparea „de masă” amintită. O operațiune deosebit de utilă de „contabilizare” a veniturilor lunare ale liderului suprem a finalizat în cartea „Ceaușescu și epoca sa”, Lavinia Betea. Înainte de a reda concluziile la care a ajuns, exclusiv pe bază de documente, reamintesc că, în martie 1974, când a fost debarcat Ion Gheorghe Maurer, s-a discutat în Prezidiul Permanent despre retribuirea secretarului general al partidului, comparativ cu cea a fostului premier.

Ultimele state de plată din 1989 arată că N.C. avea o retribuție de 16.000 lei și 4.000 lei indemnizația de conducere. Față de cei 20.000 de lei ai secretarului general, secretarii CC primeau mai puțin: 14.400 de lei. Ceaușescu și Maurer erau cei care se exceptau exclusiv de la plata chiriei și, cum mai remarcam, și de la alte „servicii”. Lui N.C. îi aducea salariul, în plic, Naș Leon, șeful adjunct al Gospodăriei de Partid.

Secretarul general primea și o retribuție de stat pentru exercitarea funcției de Președinte al României. Fapt confirmat de stenograma unei ședințe CPEx din iulie 1984, pe tema majorării retribuțiilor. N.C. a precizat: „Deci, prim-ministru – 16.000, prim-viceprim-ministru – 14.900, viceprim-ministru – 14.350, miniștri – 13.250”. Atunci, Silviu Curticeanu a „sesizat” că n-a crescut și retribuția Președintelui RSR. Între salariul președintelui și salariul premierului, diferența devenise prea mică (1.500 lei). Ceea ce însemna că, până atunci, Ceaușescu primise, ca Președinte, 14.500 de lei. Intervenția lui Curticeanu i-a alertat pe ceilalți. „20.000 în spiritul echității”, a propus Gheorghe Pană, susținut de Lina Ciobanu („Mai puțin nu suntem de acord”). În pofida „modestiei” afișate de Ceaușescu, ceilalți au votat unanim creșterea retribuției lui la 20.000 lei.

Prin urmare, încasa lunar aproape 40.000 de lei. Unde era raportul de 1 la 5,5 dintre cea mai mică și cea mai mare retribuție din România cu care Nicolae Ceaușescu se lăuda public?

După majorarea din 1985, Elenei Ceaușescu îi reveneau 14.900 lei în calitate de prim-viceprim-ministru. Din evidențele contabile ale ICECHIM rezultă că, în 1989, primise, ca directoare a instituției, o retribuție de 5.860 lei, deși trecuse cu „serviciul” la Guvern din aprilie 1980, iar pe la ICECHIM venea doar la primiri de delegații străine. În total, Tovarășa primea lunar 20.760 de lei.

Lună de lună, cuplul prezidențial încasa contravaloarea unui apartament cu două camere sau a unui autoturism „Dacia”. Ce făceau cu ei dacă nu plăteau nimic? După mărturia unor foști ofițeri din Direcția a V-a, Tovarășa depunea, lunar, pe numele celor trei copii, câte 5.000 lei pe cecuri cu câștiguri în autoturisme „Dacia”. Depunerile au fost confirmate și de conținutul genții diplomat cu cifru, luată de Elena Ceaușescu în „fuga” din 22 decembrie 1989. A uitat-o, însă, pe drum, la garda ei de corp, căpitanul Marian Rusu. Conținea un plic cu carnete CEC pe numele celor trei copii (câte unul nominal și câte unul cu parolă și un al șaptelea pe numele unicului nepot, fiul lui Valentin). În valoare totală de 3,5 milioane de lei: era echivalentul retribuțiilor încasate în ultimii cinci ani! Cât despre alte componente ale nivelului lor de trai voi povesti într-un episod viitor.