1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cale liberă producției de telegrame

22-28 ianuarie

O INDUSTRIE PROSPERĂ. Trebuie precizat că nu în toate domeniile se înregistrau rezultate net inferioare prevederilor din numeroase planuri și programe alcătuite pe baza unor „indicații” de tipologia celor consemnate până acum. Pentru a se pricepe mai lesne la ce anume doresc să mă refer, cred că este bine să povestesc, mai întâi, ceea ce mi s-a întâmplat chiar în zilele festive din ianuarie 1989. Pe nepusă masă, a intrat în biroul în care lucram tovarășul Vasile Vasile (nu glumesc, așa îl chema), ditamai secretarul Comitetului de partid pe întreaga Radioteleviziune Română. Fusese selectat personal de Elena Ceaușescu pentru respectiva funcție, cumulată (atenție sporită!) cu aceea de redactor-șef al Redacției emisiunilor culturale. Ce îl recomanda pentru o astfel de ascensiune politico-intelectuală? Între altele, un stagiu relativ îndelungat de gardian (subofițer la penitenciare) la Lagărul de deținuți politici de la Poarta Albă (șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră).

Confidențial (vorba vine, atât el cât și eu eram convinși că biroul avea în dotare microfoanele aferente), m-a sfătuit „tovărășește” să-mi țin gura că altfel „e de rău”. L-am rugat să îmi spună exact ce are în vedere. Principalul exemplu a sunat astfel:

„Vasile Vasile: De fiecare dată, când se prezintă în Telejurnal sinteze ale telegramelor adresate Tovarășului și Tovarășei, dumneata (politețea era una din caracteristicile lui esențiale) zici că «iar dăm drumul producției de telegrame. Este cea mai prosperă industrie». Păi, se poate așa ceva?”.

Întrucât la 26 ianuarie 1989 Nicolae Ceaușescu împlinea 71 de ani, în afară de o „Mare Adunare Solemnă Omagială” s-a pus din nou în mișcare „industria telegramelor”. Eram obligați ca – până la sfârșitul lunii ianuarie – să difuzăm în Telejurnale sintezele respectivelor calde, înflăcărate și, mai ales, sincere mesaje. Apreciam că exista, în toată această nebunie, un anumit avantaj. Miile de foi aveau textul copiat doar pe partea „de față”, așa că rămânea în redacție o cantitate apreciabilă de hârtie pentru folosirea părții „de verso”. Pentru a percepe dimensiunile „producției” de telegrame, redau câteva date conținute într-un Tabel aflat în Dosarul nr. 108/1989 din Arhiva Cancelariei CC al PCR. Activiștii de aici au numărat, selectiv, 2.353 de telegrame adresate lui N.C. cu prilejul aniversării din 26 ianuarie 1989. La început, au fost menționate, bob cu bob, mesajele care i s-au înmânat personal la Marea Adunare Solemnă Omagială, apoi s-au înșirat, nominal, cei din conducerea partidului și statului, iar în continuare s-au consemnat instituțiile și organizațiile centrale, județene, municipale, orășenești și comunale, colectivele de oameni ai muncii, simpli cetățeni, autori, pe cont propriu, de telegrame.

Consumul de hârtie era impresionant, deoarece se făceau cópii nu numai pentru RTV, ci și pentru toate cotidianele centrale și pentru AGERPRES.

TESTELE SUPORTABILITĂȚII TELE ȘI RADIOASCULTĂTORILOR. Nu toți cei angajați, la RTV, în prezentarea „evenimentelor” din a treia săptămână a lunii ianuarie 1989 știam, din cele mai diferite surse, că scăzuse dramatic audiența (ratingul, dacă vreți) emisiunilor noastre. În schimb, crescuse exponențial timpul alocat de concetățeni urmăririi posturilor străine de televiziune și radio. La o ședință de colegiu pentru programe (care avea loc săptămânal, în biroul de la etajul XI al blocului-turn), directorul general adjunct, dr. ing., un specialist de excepție în domeniul audiovizualului, Nicolae Stanciu, ne-a arătat o hartă care „măsura” capacitatea de penetrare în teritoriul României a posturilor de televiziune din țările vecine. Impresia era copleșitoare. Doar în centru (în special în județele Harghita, Covasna, Brașov și, parțial, în județele Bacău și Buzău), nu puteau fi vizionate emisiunile cu pricina. Nu mai este nevoie să spun că pentru sudul și sud-vestul țării emisiunile TV de la Belgrad și Sofia reprezentau „pâinea zilnică” (În vara anului 1989, am constatat că în comuna Stănești din județul Giurgiu nu era posibil să se vadă emisiunile Televiziunii Române; cei de aici se uitau „la bulgari”). Pentru majoritatea locuitorilor Ardealului nu exista niciun fel de dificultate să urmărească emisiunile TV de peste graniță. Până și cei din Moldova aveau parte de o informare mai bogată prin emisiunile de televiziune de la Chișinău și Moscova. Mă refer, în special, la informația „brută” și mai puțin la punerea ei în „operă”.

Nicolae Stanciu dorea – prin harta amintită – să sensibilizeze Cuplul prezidențial în vederea reintroducerii Programului 2 al TVR, deziderat neîmplinit timp de aproape un deceniu. Rezultatul a fost restrângerea Programului I la două-trei ore, sub pretextul – cusut cu ață albă – necesității de a diminua consumul de energie electrică.

Cât curent se consuma în zecile de ore, zilnic, în care se vizionau emisiunile posturilor străine de televiziune?

Tot în legătură cu economisirea energiei, a fost emisă o directivă de la nivelul cel mai înalt, potrivit căreia toate activitățile cultural-educative să se desfășoare în așa fel încât să se profite de lumina zilei. Mai ales în luna ianuarie, cu zilele ei scurte, o asemenea directivă nu putea fi îndeplinită decât în foarte mică măsură. Cu toate acestea, nu s-a renunțat la amplul program de manifestări dedicate „aniversării celui mai iubit fiu al poporului”.

În întreprinderi și instituții, în Casele de cultură, se desfășurau simpozioane, mese rotunde, dezbateri, lecturi colective. S-au amenajat expoziții documentare și de artă plastică. Nu erau neglijate nici proiecțiile de filme. Părea că țara întreagă nu avea altă treabă în afara manifestărilor dedicate lui Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles, pretutindeni, entuziasmul oficial nu reușea să ascundă nu numai uriașa plictiseală, ci și ruptura iremediabilă între fațadă și ceea ce reprezenta, cu adevărat, România reală, profundă. Bunăoară, redactorii și operatorii, TVR care au participat la tot felul de adunări erau „fericiți” când prindeau momente bune de difuzat, cu aplauze mai acătării. Fețele oamenilor trădau adevăratele lor sentimente.

Un barometru care nu dădea rateuri îl ofereai „piața bancurilor”. Cu cât era mai efervescent omagiul regizat, cu atât se dovedea mai prolific hazul de necaz, „suversiv”, concretizat în bășcălia generală la adresa „geniului Carpaților”.

Știu că nu aduc nimic nou prin astfel de rememorări, însă posibile amnezii și, mai grav, denaturările eliberate au țesut o pânză de neadevăruri care a obturat și obturează triste realități. Dacă ar fi, totuși, să redau și aspecte din culise, mă voi referi, pe scurt, la una dintre îndeletnicirile câtorva colegi de breaslă. Este vorba despre așa-zisa culegere de declarații ale oamenilor muncii. Le scriau textele pe care bieții „interlocutori” urmau să le recite, la microfon, în fața camerelor de luat vederi. Nu se reușea „din prima”. Nu numai că se consuma degeaba multă peliculă, ci – pe banda sonoră – se operau în redacție tăieturi acoperite, apoi, cu imagini de la locurile de muncă.