1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Campaniile de presă – tot mai numeroase și mai contraproductive

20 – 26 mai

PROPAGANDA DE DOI BANI ȘI JUMĂTATE. Noi, cei de la Actualități TV, am fost scutiți de obligația instituită de Nicolae Ceaușescu la ședința CPEx din 19 mai 1989, de a critica lipsurile, abaterile pe care le semnalase. Chiar și micro-anchete (puținele minute câte suporta întreaga emisiune) nu puteau fi realizate de cei șase redactori din Secția de politică internă. Povara trecea la alte redacții. În schimb, trebuia să susținem alte campanii de presă. Așa, pentru amuzament, în ultima decadă a lunii mai 1989, socoteam că aveam datoria să susținem, simultan, opt campanii: lucrările agricole de primăvară, acțiunile de recuperare a restanțelor în materie de investiții, de producție industrială, în special, cea destinată exportului, economisirea energiei și reducerea perioadei de aplicare a rezultatelor cercetării științifice, prezentarea acțiunilor României în vederea realizării dezarmării, în primul rând a celei nuclare, dezvăluirea racilelor capitalismului, situația precară a țărilor în curs de dezvoltare, profiturile exorbitante ale corporațiilor multinaționale. Nu eram sigur că le-am „inventariat” pe toate.

Ar fi fost viața noastră ceva mai ușoară dacă „săream”, în unele ediții ale Telejurnalelor, peste unele dintre aceste campanii? De la Secția de Propagandă și Presă ni se comunica zilnic ce anume din tematicile respectivelor campanii a lipsit din emisiunile de Actualități. În ceea ce mă privește – în convorbirile colegiale cu unii activiști din Secție – motivam „săritura” cu necesitatea de a reflecta, pe larg, activitățile de Protocol zero. Oricum depășeam, de regulă, durata planificată a Telejurnalelor. Explicația mea se repeta aproape zi de zi, așa că interlocutorii se simțeau apărați permanent în eventualitatea în care ar fi fost trași la răspundere; argumentau că ne-au semnalat derapajele tematice de campanii.

Cum, însă, scandalurile făceau parte nelipsită din „peisaj”, am fost obligat, între altele, să răspund, în scris, la o critică „de sus”, în legătură cu absența, câteva zile la rând (23-25 mai 1989), a informațiilor privind entitățile fruntașe în întrecerea socialistă pe patru luni din 1989. Am considerat că, în locul unor pomelnice care nu conțineau altceva decât numele respectivelor entități (așa cum apăreau în presă) era mai bine să prezentăm concretizări din întreprinderi și instituțiile de proiectare și cercetare, incluse în respectivele pomelnice. În textul pe care l-am înmânat șefilor mei îmi asumam angajamentul să cuprindem, în viitor, cât mai multe dintre unitățile fruntașe, în reportaje cuprinzătoare. Șefii mei au considerat (speriați) că nu era suficient ceea ce scrisesem. Mi-au cerut să accentuez latura autocritică. M-am conformat.

Preț de o săptămână am așteptat reacții la explicațiile date activiștilor de la Secții. N-a venit niciuna. Alte și alte evenimente au captat atenția diriguitorilor și, astfel, „erezia” mea a fost dată uitării. Cu timpul, devenisem, în bună măsură, imun la asemenea scandaluri. Când se mai ivea câte o sursă de gâlceavă, răspundeam, invariabil, cu o parafrază a replicii lui Hamlet, „ce-o fi, va fi… Fatalitate!”. Șefii zâmbeau – și ei – ca dovadă de complicitate.

DEZARMAȚI ÎN LUPTA CU… DEZARMAREA. Cea mai ofensivă campanie din acele zile a avut ca obiectiv revigorarea acțiunilor îndreptate spre accelerarea procesului de oprire a cursei înarmărilor în Europa, Orientul Mijlociu și Extremul Orient. De fapt, erau demersuri în direcția apropierii pozițiilor adoptate de statele membre ale Tratatului de la Varșovia de cele ale țărilor membre ale Tratatului Atlanticului de Nord.

Nici nu se stinseseră ecourile la vizita, în România, a liderului mozambican, că – instantaneu – au apărut pagini întregi din presa cotidiană cu știri, și comentarii sintetizate de titlul apărut în „Scânteia”: „Pentru asigurarea păcii în lume, glasul ferm al poporului român, un NU hotărât modernizării armelor nucleare…”.

Ce se întâmplase? Conform celor convenite de participanții la reuniunea de la Berlin miniștrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, s-a publicat un Apel către membrii NATO pentru acțiuni comune în vederea unei reale dezarmări nucleare. În document se prezentau și propuneri concrete în acest sens. Era evident o inițiativă propagandistică. Când a existat voința comună (bazată pe interese comune) s-a ajuns la înțelegeri nu prin Apeluri de genul celui menționat, ci prin grele și îndelungate negocieri secrete. Cum am mai remarcat, documentele adoptate la Berlin au fost interpretate de presa internațională și ca un act de „aliniere a României la politica URSS și a «sateliților»”. Pentru a se contracara o asemenea „interpretare” s-a inventat, la București, o campanie menită să dea expresie (chipurile) unei mișcări de amploare la nivel național.

Organizațiile de masă și obștești din România (vom vedea imediat care și câte) au adresat propriile Apeluri guvernelor și organizațiilor similare din țările membre ale NATO de a se stopa procesele de modernizare a armelor nucleare. Bunăoară, pentru declanșarea campaniei, o pagină întreagă din presa cotidiană a conținut Apelurile Comitetului Național Român „Oamenii de știință și Pacea” (Comitet condus de acad. dr. ing. Elena Ceaușescu), Comisiei pentru Politica Externă și pentru Cooperarea Economică Internațională și Comisiei pentru Probleme de Apărare ale Marii Adunări Naționale (aceste Comisii se bucurau de un anonimat perfect, dar – iată! – dădeau vagi semne de viață), Uniunea Centrală a Cooperativelor de Producție, Achiziții și Desfacere a Mărfurilor (aproape nimeni nu auzise de un asemenea organism „obștesc”), Consiliul Național al Societății de Cruce Roșie din Republica Socialistă România (în sfârșit, o organizație reală), Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești (o formă fără fond), Uniunea Societăților Științifice ale Cadrelor Didactice din Republica Socialistă România (altă ficțiune), Biserica Reformată din Republica Socialistă România (era „o organizație de masă” sau… „obștească”?). Consiliul Național al Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii și Gospodăririi Apelor (era, de fapt, un minister și nu o organizație obștească), Uniunea Arhitecților din Republica Socialistă România (da, o organizație obștească de-a adevăratelea), Biserica Evanghelică din Republica Socialistă România (aceeași observație ca și în cazul Bisericii Reformate). Asociația juriștilor (absentă aproape total din viața publică), Cultul mozaic (altă structură religioasă).

Textele Apelurilor, parcă trase la șapirograf (un strămoș al Xeroxului), conțineau aceleași și aceleași fraze standard. În pagina dedicată Apelurilor se menționau și alți expeditori ale căror texte urmau să fie publicate în numerele viitoare ale respectivelor ziare.

Secțiile CC al PCR aveau datoria nu numai de a organiza și concepe acțiuni politice diverse și campanii de presă potrivit ariei lor de competență, ci și de a-l informa sistematic pe liderul suprem despre modul în care se desfășurau acțiunile specifice. În cazul Apelurilor de care mă ocup în acest episod, informarea aferentă conținea mai multe informații și aprecieri („de culise”) foarte interesante în contextul politic intern și extern de la finalul lunii mai 1989. Iată câteva:

„În zilele de 22, 23 și 24 mai a.c., 36 de delegații ale unor organizații de masă și obștești și ale cultelor din țara noastră au prezentat la ambasadele țărilor membre ale NATO din București Apeluri pentru oprirea măsurilor de modernizare a armelor nucleare, de reactivare a cursei înarmărilor, pentru o politică de dezarmare și pace. Delegațiile au fost primite de ambasadorii Canadei, Greciei, Italiei, Spaniei și Turciei, de însărcinații cu afaceri a.i. ai Ambasadelor RF Germania și Marii Britanii, precum și de primii colaboratori ai Ambasadelor Franței și Statelor Unite ale Americii. Toate ambasadele au răspuns pozitiv la solicitările Ministerului Afacerilor Externe privind primirea delegațiilor.

Unele rețineri au fost manifestate de însărcinatul cu afaceri a.i. al Marii Britanii în legătură cu primirea ultimelor delegații din ziua de 24 mai a.c. Toate ambasadele au primit Apelurile prezentate de delegații și au dat asigurări că le vor transmite guvernelor țărilor respective.

Apelurile organizațiilor de masă și obștești, precum și ale cultelor au fost transmise direct guvernelor țărilor membre NATO care nu au ambasade la București (Danemarca, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Portugalia). S-a transmis direct și guvernului belgian deoarece la ambasada acestei țări din București nu s-a aflat în zilele respective niciun diplomat.

Menționăm, totodată, că organizațiile de masă și obștești, precum și cultele au adresat apeluri cu conținut asemănător și organizațiilor și organismelor similare din țările membre ale NATO cu care întrețin relații”.

Mai notez că, până la finalul anului 1989 presa n-a consemnat nici măcar un singur răspuns din partea „adrisanților”. Nu cred că – în cazul în care ar fi existat – ar scăpat vreunul…