1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cărți de identitate pentru oamenii de la Curte

22-28 ianuarie

RECALIBRĂRI ȘI RECONSIDERĂRI. Am văzut, în episoadele precedente, cum membrii conducerii partidului i-au caracterizat în public pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu mai cred că este nevoie să repet toate cuvintele omagiale, elogiile nemăsurate la adresa celor doi. Dar ce gândeau în realitate? A fost nevoie să se înscrie în istorie un decembrie 1989 pentru a primi răspunsul.

Încep cu un „veteran”, Paul Niculescu-Mizil (deținător al multor funcții în conducerea partidului și statului, membru al CEx și, apoi, al CPEx încă din 1965). A publicat sute de pagini despre Nicolae Ceaușescu în memoriile lui apărute în primii ani postdecembriști. În urma unui slalom printre tot felul de nuanțări, a ajuns la următoarea concluzie ușor… amețită:

„Este evidentă tendința lui Ceaușescu de a se descotorosi de foștii colaboratori ai lui Dej. Eliminarea acestor lideri (…) a slăbit posibilitatea ca dinăuntrul acestei conduceri (CPEx) să existe o rezistență mai puternică (dar la câtă „rezistență” se manifestase cu excepțiile pe care le voi aminti? – T.B.)  la tendințele și măsurile subiective și voluntariste ale lui Ceaușescu. Aceasta a creat condiții favorabile instalării conducerii personale a acestuia sau, cum am mai numit-o eu, bicefale”.

Ștefan Andrei (membru supleant al CPEx viceprim-ministru în 1989, anterior secretar al CC al PCR, apoi ministru de Externe) a fost mai incisiv, tot în calitate de exponent al zicalei „După război mulți viteji se-arată”. Diverse caracterizări se găsesc în fraze foarte lungi; din acest motiv, îl voi cita în formule laconice. Recurg la exemple extrase din „Jurnalul de închisoare”, vol. 1:

„Cretinul de Ceaușescu” (p. 62), „sforar între sforari” și „intrigant” (p. 90), „manevră murdară”, „critică demagogică” (p. 164), „dominant, despotic, dur, violent, abuziv” (p. 184).

La rândul său, Dumitru Popescu-Dumnezeu (voi preciza în alt loc de ce i se spunea și „Dumnezeu”; membru al CPEx, secretar al CC, apoi rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”), a scris enorm despre cel pe care l-a numit, între alte sintagme devenite clasice, „Erou între eroii neamului”. Avem la dispoziție numeroase pagini antologice (o spun fără urmă de ironie), cu totul și cu totul remarcabile ca operă politico-literară, ca spectacol intelectual, fapt care mă va îndemna să-l citez de foarte multe ori. Acum, rețin din volumul II al „Memoriilor”:

„Într-o primă fază, era eficient, prezenta siguranță în decizii, în momentele cruciale nu se bâlbâia, nu ezita” (p. 224), iar „în faza ultimă ajunsese un moșneag prost, miop și încăpățânat” (p. 262). DP-D a adăugat că N.C. suferea de „scleroză cerebrală galopantă, diabet, adenom și hemoroizi” (p, 263).

Am lăsat la urmă memoriile lui Silviu Curticeanu, deoarece – vreme de 14 ani (1975-1989) – a fost, zi de zi, împreună cu Nicolae Ceaușescu, în virtutea funcțiilor pe care le-a deținut, mai întâi ca Secretar prezidențial și al Consiliului de Stat şi, în continuare, ca Șef al Cancelariei CC al PCR, membru supleant al CPEx (doar în intervalul 24 noiembrie  – 22 decembrie 1989, ceea ce i-a atras câteva condamnări în celebrul „Proces al CPEx”).

Ar merita să se redau sute și sute de fraze dintre cele mai consistente referitoare la Nicolae Ceaușescu, așa cum l-au cunoscut foarte, foarte puțini (sau deloc). Pot doar să recomand călduros citirea volumelor „Mărturia unei istorii trăite” și „Meditații necenzurate”. Pentru ceea ce mi-am propus, în episodul de față, redau un scurt fragment din cea de-a doua carte (p. 72-73):

„Eu dobândisem, mai bine decât oricine, «arta conversației» cu el (Ceaușescu); să-l aprobi cu orice preț era o prostie; să-l contrazici, o prostie și mai mare; dacă tăceai din gură aveai șansa să-și revină singur; dacă îl contraziceai, fără să știi cum, îl întărâtai într-atât încât rămânea consecvent cu cele spuse, indiferent de dimensiunea prostiei și consecințele posibile. Arta mea consta nu în a-l aproba sau contrazice, ci în a-mi exprima nedumerirea sau a-i pune întrebări suplimentare care, la timp și bine plasate, îl făceau să reflecteze, și-l aduceau, de multe ori, pe făgașul normal. În zilele lui proaste, tot mai frecvente în ultima perioadă, când nervos sau grăbit, pronunța fraze bâlbâite sau neterminate, pentru mine era tot mai greu să-i ghicesc intențiile, iar pentru alții imposibil”.