1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ce afară-i zugrăvit, înăuntru nu este viu și natural

22 – 28 aprilie

IUȚEALA DE MÂNĂ ȘI NEBĂGAREA DE SEAMĂ. Când am rememorat întâmplări din perioada care face obiectul episodului de față, mi-am amintit de modul în care zicala „Pâine și circ” își găsise fondul și forma în vremea copilăriei mele. Numai că realitățile nemijlocite din 1989, inclusiv în plan gazetăresc, accentuau dramatic sensul negativ al respectivei sintagme. Limitarea drastică a libertății de expresie ne împiedica să ne exercităm atribuții cât se poate de firești ale profesiei de gazetar. Se înmulțeau interdicțiile, una dintre acestea fiind centrată pe transportul în comun în sensul că nu mai aveam voie să prezentăm secvențe de pe stradă care ar fi „prins” și modul în care se călătorea cu autobuzele, troleibuzele și cu tramvaiele. O altă interdicție privea secvențele în care întâmplător apăreau și stâlpi ai rețelelor de iluminat public. Ni s-a explicat că, în acest fel, în mod subliminal, inducem ideea că becurile de pe acei stâlpi nu se mai aprindeau din dispoziție „superioară”.

În spațiul public se consemnau și alte numeroase întâmplări, care, prin definiția oficială, nu aveau ce să caute în relatările presei vorbite și audiovizuale.

În perioada dată, conform indicațiilor recente, presa a fost, pur și simplu, îmbâcsită cu grafice „artistice”, menite să demonstreze celor care sufereau de frig și de foame tot felul de alte privațiuni că trăiesc din ce în ce mai bine. Or, statisticile oficiale pe baza cărora se desenau graficele reprezentau, într-o proporție incredibilă, pure mistificări. În acest sens, voi recurge la o probă scrisă, cea tipărită în primul număr din 1990 al „Revistei Române de Statistică”. De altfel, chiar pe la mijlocul lunii ianuarie 1990, în calitate de ziarist, am făcut o vizită conducătorilor proaspăt înființatei Comisii Naționale pentru Statistică (CNS), președintele Petre Pepelea (îmi permit să remarc: era un nume predestinat) și vicepreședintele Alexandru Radocea, semnatari ai unor articole în amintitul număr al revistei. Cu acel prilej (și nu numai) am aflat multe lucruri interesante. Ele concordau integral cu articolele din care voi cita, întrucât reprezintă probe de necontestat.

Mai întâi, despre modalitățile prin care era mistificată realitatea economico-socială. Astfel, Alexandru Radocea s-a referit, în primul rând, la (se putea altfel?) carne:

„Până în 1979, prin producția de carne se înțelegea carnea obținută din tăierea animalelor, organele și grăsimile de proteine. Prin Decretul nr. 51/1979, s-a stabilit ca, începând cu acel an, în producția de carne tăiată planificată să se cuprindă și subprodusele (sânge, burtă, plămâni, mațe, stomac, picioare de bovine, glande, buze, urechi) care majorau producția cu circa 20%.”

Calculată la modul amintit (respectiv, cu toate adaosurile „legale”) producția de carne pe locuitor a fost de 37,2 kg în 1988 față de 44,7 kg în 1980 (în documentele aprobate de N.C. se menționa pentru 1980 un consum de… 80 kg). Media europeană se situa constant, în anii ʼ80, în jur de 90 kg. Notez câteva țări în care media era sensibil depășită: Ungaria, 134 kg, RDG, 106 kg. Nu mai vorbesc despre Danemarca (250 kg) sau Olanda (165 kg). Diminuări importante se înregistrau la brânzeturi – de la 5,1 kg pe locuitor în 1980 la 3,2 kg în 1988, la unt, raportat la același referențial – de la 1,9 kg la 1,5 kg, la uleiuri comestibile – de la 16,6 kg la 14,2 kg (în intervalul amintit).

Încă un aspect: în condițiile impunerii unor restricții draconice la consumul de energie electrică, tariful specific era încărcat considerabil cu amenzi. A. Radocea nota că acest adaos nu se calcula în vederea stabilirii cheltuielilor populației pentru energia electrică. Mai mult decât atât: prețurile efective de pe așa-numita piață țărănească (zona din care se asigura o parte considerabilă a consumului agroalimentar) nu erau luate în considerare, ci se opera exclusiv cu prețurile de mercuriale care nu reflectau nici pe departe situația de pe teren. La nivel central se proceda în felul următor (tot din relatările lui A. Radocea):

„În ultimele zile ale fiecărei luni, guvernul ținea o ședință la care se stabileau niveluri preliminate, după care, la expirarea lunii, miniștrii aveau obligația să prezinte dările de seamă pentru «viză» la viceprim-miniștri unde nu puteau fi prezentate și nici acceptate realizări mai mici decât cele preliminate cu câteva zile în urmă.”

Cred că mai mult nu se impune, deocamdată, să spun, pe tema dată, deoarece aceste statistici mistificate dezvăluie aproape totul despre modul de asigurare a alimentației populației.

BUN DE DIFUZARE. În condițiile date, o parte semnificativă a populației încerca să-și diversifice sursele de informare. Am amintit despre creșterea exponențială a concetățenilor care urmăreau, cu antene parabolice, emisiunile de televiziune din țările vecine, despre audiențele deosebite de care se bucurau posturile de radio „Europa liberă”, „Vocea Americii”, „BBC” și altele care emiteau în limba română. Unii cititori de presă dornici să aprofundeze informațiile primite din asemenea surse se abonau sau cumpărau sistematic, bucată cu bucată, ziare și reviste apărute mai ales în țările occidentale.

Până la 31 martie 1989, în București, erau deschise magazine care vindeau presă din străinătate (pe strada Domenii, în Gara de Nord, la oficiul poștal din Calea Dorobanților, la Palatul Telefoanelor). La data respectivă, acestea au încetat să mai difuzeze presă de peste hotare. În cazul celor care reușiseră să se aboneze pentru întreg anul 1989 s-a operat o selecții după criterii necunoscute, astfel încât o bună parte n-a mai primit ziarul sau revista preferată. Fără explicații, s-a micșorat considerabil și numărul publicațiilor care căpătau ștampila „Bun de difuzare”.

Această ștampilă era pusă de funcționarii (cu epoleți) dintr-un Departament nou-înființat pe lângă AGERPRES, cu buget separat și cu un regulament strict secret. Părea că – odată cu desființarea centrelor de vânzare a presei străine – atribuțiile respectivului Departament deveniseră, automat, caduce. Nu, n-a fost așa. Ziarele și revistele din străinătate intrau în țară prin diverse „canale”, inclusiv prin coletele trimise de rudele domiciliate în afara României. Publicațiile primeau în continuare (dacă „era cazul”) ștampila „Bun de difuzare”. Multe, însă, erau „refuzate”.

Detalii interesante pe tema dată au apărut în numărul din 28 aprilie 2009 al suplimentului „Scânteia” al „Jurnalului Național”, inițiativă publicistică remarcabilă despre care am mai relatat. Autorul articolului – care, în 1989, lucra la revista „Lumea”, ziaristul de vârf Dumitru Constantin a relatat, între altele:

„Prin diverse metode, încă se primeau publicații obținute prin: abonamente făcute în străinătate de neamuri ori de cei care dispuneau de valută, trimise direct de redacțiile respective unora omoloage din România, oferite de ambasade precum cea a SUA, cea a Angliei, cea vest-germană ș.a. Din acest ultim punct de vedere, absurdul atinsese cote nebănuite. Revista «Sinteza» în limba română, ce ne-o distribuia gratuit Ambasada SUA, era colectată direct de ofițerul de Securitate care, potrivit unui decret cu iz gestapovist, devenise șef de protocol și strângea absolut tot – invitații la recepții trimise de ambasade, publicații străine, notele obligatorii după întâlnirile cu cetățenii ori diplomații străini etc. Așa s-a făcut că, în vara lui ʼ89, un bun prieten de la Anticariatul 9 m-a apostrofat că am vândut la centrul de achiziții de la Biserica Enei «Sinteza» fără s-o fi scos măcar din plic. În realitate, ofițerul trimisese toate plicurile cu revista la anticariat, care le preluase la fondul S (Secret), iar el își însușise banii, care nu erau puțini (…).

Hebdomadarul «Jeune Afrique» (ce apărea la Paris) numărul din 1 martie 1989. Pe copertă, în dreapa sus, sub titlu, stă scris de mână cu roșu NU și e încercuit. Alături, cu albastru, sunt notate paginile 4 și 67 din cauza cărora revista era oprită de la difuzare. Despre ce era vorba? La rubrica «Document», săptămânalul respectiv avea un amplu comentariu despre prezența masivă în Africa a trupelor lui Fidel Castro, care sfida astfel noua orientare a perestroikăi de la Kremlin, lansată de Mihail Gorbaciov. În schimb, la pagina 67, lucrurile stăteau foarte rău pentru paznicii ideologici ai Bucureștiului. Sub titlul «Roumanie. Pourqui, comment Ceausescu?», Sophie Bessis recenza cartea de 283 de pagini «La Roumanie de Ceausescu», semnată de Catherine Durandin și Despina Tomescu, apărută la Editura pariziană Guy Epaud. Recenzia avea următorul șapou care spunea totul despre conținutul cărții: «Dictator megaloman, Conducătorul a dus țara sa spre faliment, cu complicitatea sau indiferența generală». Ea era însoțită de un foarte expresiv desen al cunoscutului caricaturist Mihai Stănescu. Este cel care, când și-a deschis o expoziție de caricaturi la Teatrul Foarte Mic, a avut parte de coadă ca să-i vadă lumea desenele. E drept că, ulterior, cenzura l-a pus și pe el la index.”