1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Confuzia multilateral dezvoltată

18  – 24 martie

TIMPUL ÎNTRE PARANTEZE. Zilele de 21-22 martie, au oferit una dintre cele mai elocvente mărturii despre stările de fapt din România, în primul rând din economie. Atunci a avut loc vizita de lucru a liderul suprem în județul Hunedoara. De ce a fost ales acest județ pentru o demonstrație „de forță cu bătaie lungă”?

În atmosfera apăsătoare, de confuzie multilateral dezvoltată, provocată de evenimentele evocate în episoadele precedente, Nicolae Ceaușescu a dorit să spulbere, dintr-o lovitură, convingerea cvasigenerală potrivit căreia exista în întreaga țară, în consonanță cu stările de spirit din lume, o reacție extrem de negativă, față de tot ceea ce întreprindea Cuplul prezidențial. Or, vizita de lucru într-o zonă intrată în conștiința publică drept epicentru al nemulțumirilor populației era destinată tocmai combaterii unor astfel de „interpretări dușmănoase”.

De regulă, când vine vorba despre minerit se discută numai despre cărbune, chiar dacă au existat și exploatări pentru substanțe feroase și neferoase (vezi, de pildă, mina Teliuc, din județul Hunedoara). Un motiv îl constituie și faptul că industria carboniferă reprezenta o resursă supra-solicitată de industriile energofage.

Valea Jiului a fost numită – cum bine se știe – „Valea Plângerii” încă de la începutul secolului trecut, iar vizitele de lucru ale liderilor de după 23 august 1944 au început aici. Gh. Gheorghiu-Dej, devenit ministru al Comunicațiilor în luna octombrie din acel an, a fost în Valea Jiului pentru a analiza, la fața locului, posibilitățile de asigurare a combustibilului, în special pentru calea ferată. Peste ani, în 1952, am relatat ca ziarist la Radio despre vizita lui Dej în Valea Jiului care avea scopul de a primi sprijinul minerilor în acțiunile menite să-și elimine principalii rivali politici. La rândul lui, Nicolae Ceaușescu a fost în Valea Jiului, în 1966, pentru a obține susținerea în vederea dobândirii poziției dominante în partid și în stat.

Am participat – în calitate de ziarist la radio și, apoi, la televiziune – la acea vizită și la multe altele, cu tot atâtea prilejuri de a constata cât de mult conta N.C. pe imaginea pozitivă oferită de „întâlnirile cu minerii”. Relațiile cu ortacii s-au deteriorat, însă, grav la începutul lunii august 1977, în timpul marii greve din Valea Jiului. De atunci, a încercat mereu și mereu să „recâștige” terenul pierdut, iar faptul că într-o situație extrem de dificilă, cea din 1989, a dorit să „dovedească” – dispus să plătească un preț ridicat – cât de mult îl „iubeau” minerii, nu poate fi trecut cu vederea, mai ales în contextul evocat de serialul de față.

Cum a rezultat din analizele desfășurate zilnic de organismele de sinteză (Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul Finanțelor și Direcția Centrală de Statistică), chiar dacă unele date erau cosmetizate, situația economică din Valea Jiului se degrada continuu, zi de zi, săptămână de săptămână. În comparație cu primele două luni din 1988, producția de cărbune se diminuase în perioada ianuarie-februarie 1989 cu peste 5 procente, ceea ce a determinat – între altele – o reducere corespunzătoare a activității din cocserii, cu efecte negative în întreaga metalurgie feroasă, ramură o cu pondere mare în industria județului Hunedoara (și nu numai). La fel, minusuri de până la 10 la sută se înregistrau la energia electrică. Bineînțeles, pe fondul privațiunilor din întreaga țară, se micșorau și veniturilor minerilor în raport cu scăderea producției.

Convins că prin simpla lui prezență și prin discuțiile directe, „de la om la om”, cu liderii locali de partid și de stat, va schimba radical situația, Nicolae Ceaușescu și-a înscris în program Întreprinderea Electrocentrale din Mintia-Deva, Combinatul siderurgic Hunedoara, Întreprinderea minieră Lupeni. Peste tot i s-a pregătit o primire „plină de entuziasm”. Dacă ne referim, însă, la „indicații”, reținem că ele vizau, bunăoară, în energetică „valorificarea superioară a combustibilului”, în siderurgie „reducerea consumurilor specifice la tona de oțel și creșterea producției de laminate”, în minerit „modernizarea extracției”. Nicolae și Elena Ceaușescu intraseră în subteran mai mult pentru filmare, așa că au coborât până la orizontul 400 din sectorul de producție nr. 3 fără să ajungă la abataje, ceea ce confirma, din nou, că doreau doar să fie surprinși de camerele de luat vederi ale Televiziunii și studioului „Sahia”, de aparatele fotoreporterilor, în postura de „prim-mineri ai țării”, în condițiile „organizării științifice a producției și muncii”.

Examinarea unor echipamente și instalații pentru industria minieră, într-o expoziție special amenajată cu ocazia vizitei, a întregit imaginea deformată a realității, întrucât majoritatea exemplarelor prezentate se afla, în cel mai bun caz, în faza de prototip.

Conform unei cutume, după vizitarea unităților industriale a avut loc o analiză, cu ușile închise, la care au participat membrii Biroului Comitetului județean de partid și conducători ai marilor întreprinderi din zonă. Operatorii de imagine ai TVR au reușit să audă ce spunea N.C. cât timp au fost lăsați să filmeze (dar fără să capteze sunetul) și astfel mi-au comunicat – când au revenit la București – că a fost extrem de nemulțumit de rezultatele din industrie, agricultură (deși nu vizitase vreo unitate agricolă, însă avea datele furnizate de organismele de sinteză), din alte domenii, cerând imperativ, pe un ton ridicat, recuperarea grabnică a tuturor restanțelor.

O „idee” despre modul în care înțelegea N.C. să orienteze activitatea productivă ne este oferită de suplimentul „Jurnalului Național”, apărut la 23 martie 2009, supliment (cum, de asemenea, am mai precizat) intitulat „Scânteia”. Iată un fragment referitor la discuția Cuplului prezidențial cu Dan Otto Surulescu, directorul general al exploatărilor miniere din Valea Jiului:

„Nicolae Ceaușescu și Dan Otto Surulescu au discutat în contradictoriu. Ceaușescu voia 20 de tone de masă minieră pe zi, cu opt mai mult decât se scotea. Surulescu spunea că e imposibil. «Dă-mi 18!» i-a cerut Ceaușescu, dar Surulescu i-a explicat că e imposibil. «Nu pot». Ceaușescu a insistat: «Nici 16 nu poți?»”. Șeful exploatărilor miniere a răspuns: „Vă pot asigura 14! Puteți să mă destituiți, dar mai mult nu pot!”. Atunci, a intervenit Elena: „Uite, Nicule, acesta nu este în stare să îndeplinească sarcinile de partid și de stat”. Surulescu a insistat: „«Puteți să mă destituiți, dar mai mult nu pot!»”.

Au mai existat câțiva conducători de întreprinderi, asemenea celui din Valea Jiului, care îndrăzneau să spună lucrurilor pe nume. De cele mai multe ori, managerii ascultau neclintiți „indicațiile prețioase”, le scriau în nelipsitele carnețele, se prefăceau că au înțeles ce li se spunea și își asumau angajamente „mobilizatoare”. În legătură cu dialogul redat înainte, este de reținut că Surulescu își începuse activitatea ca inginer stagiar în minerit, urcase, firesc, treaptă cu treaptă în ierarhia profesională, astfel încât, în 1979, devenise director al minei Lupeni. Numirea a avut loc la doi ani după marea grevă care atinsese punctul culminant chiar la Lupeni. După șase ani în care demonstrase că este un bun manager a fost ridicat la rangul de adjunct al ministrului Minelor; n-a stat pe acest post nici măcar doi ani, când Ceaușescu l-a trimis, din nou, în „Vale”, dar de această dată în calitate de director general al Combinatului Minier, funcție îndeplinită până în decembrie 1989, când „valul schimbărilor” l-a scos (pe nedrept) din „joc”. Așadar, o biografie demnă de toată atenția dacă dorim să cunoaștem ceva mai bine evoluția economică și socială a Văii Jiului (cel puțin în context național).

O ADUNARE CUM N-A MAI FOST ALTA ÎN VALEA JIULUI. Pentru încheierea vizitei de două zile în județul Hunedoara a fost programată la Petroșani o „Mare Adunare Populară”. Sub aspect tehnic, o grupă specială a Securității venită de la București a controlat „la sânge” toate pregătirile în vederea înlăturării tuturor cauzelor posibile și probabile ale unor defecțiuni, ținându-se seama de experiențele anterioare (nu tocmai plăcute) de la Lupeni și Motru.

În ceea ce mă privește, am fost obligat să stau în Studioul 5 (studioul care făcea legăturile și cu echipele din Petroșani), respectiv carele de reportaj (în mod excepțional fuseseră trimise două) de unde dirijau transmisia directă președintele RTV, Constantin Petre și colegul Ilie Ciurescu. Eram desemnat „ajutor” al vice-președintelui Traian Pușcașu pentru a acționa operativ în caz de „necesitate” (adică, în condițiile în care se impunea chiar întreruperea transmisiei).

Decizia de a se organiza „Marea Adunare Populară” pe stadionul din Petroșani (nu în municipiul Deva, reședința județului Hunedoara) avea mai multe semnificații pozitive, dar comporta și unele riscuri. Așa că au venit în Valea Jiului, cu trenul, cu autobuzele, zeci de mii de siderurgiști din Hunedoara și Călan, electricieni de la Mintia, ceferiști de la principalele noduri de cale ferată, textiliștii din Orăștie, ciobani din ținutul Pădurenilor și alte categorii de „oameni ai muncii”, precum și elevi și studenți. Ponderea celor din Valea Jiului era, astfel, net minoritară. Anul 1977 nu fusese dat uitării.

Ioan Ciuchi mi-a povestit (fusese și în echipa care l-a însoțit, în vara anului 1977, pe Nicolae Ceaușescu, la Lupeni, în plină grevă minerească) că la intrarea în Stadion se instituise un control sever al participanților. Mă rog, tot „tacâmul” de măsuri preventive.

Pentru adunare au fost desemnați următorii vorbitori, Ioan Popa, prim-secretar al Comitetului județean de partid Hunedoara, Iacob Treplecea, secretarul Comitetului de partid al Combinatului Siderurgic Hunedoara, Dan Otto Surulescu (despre care am vorbit), Ștefan Albu, șef de brigadă la mina Lupeni. Cuvântările standard, scrise de ziariști de la „Scânteia” „n-au ridicat probleme”.

De la Secția de propagandă și presă a CC al PCR ni s-a spus că Nicolae Ceaușescu va rosti o cuvântare „eveniment” în care va trata și unele „probleme spinoase”. Am fost, deci, foarte atent, mai ales că aveam „misiunea” să pregătesc rezumatul pentru Telejurnalul de seară.

Am constatat că, în afară de lungimea cuvântării (mai „cuprinzătoare” comparativ cu alte asemenea exerciții oratorice) a conținut doar câteva accente. Primul viza recunoașterea unor greșeli, fără precizarea lor și nici a perioadei în care s-au comis, însă aceste greșeli – potrivit precizării lui N.C. „au fost lichidate demult”. Apoi, a spus că România a lichidat subdezvoltarea și a devenit o țară industrial-agrară care va intra, în cincinalul „actual”, adică până în 1991, într-un stadiu superior de dezvoltare. A pedalat pe ideea că „socialismul care se construiește în România este conform idealurilor și aspirațiilor poporului român”.

Este de prisos să mai spun că întreaga Mare Adunare Populară, dar mai ales cuvântarea, s-au derulat aidoma celor descrise în reportajul oficial „într-o atmosferă entuziastă cum nu mai cunoscuse, până atunci, Valea Jiului”.