1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Confuziile multilateral dezvoltate

6 – 12 mai

REFUZUL DE A VEDEA ŞI INCAPACITATEA DE A ÎNŢELEGE. Cum am mai menționat, Nicolae Ceaușescu împuternicise Comisii speciale să pregătească proiectele viitorului plan cincinal și perioadei până în anul 2000, precum și Tezele pentru Congresul al XIV-lea. La 10 mai 1989 s-a desfășurat – conform formulării din Protcolul semnat de secretarul general – „o a doua ședință de lucru privind discutarea anteproiectelor Programului Directivă și Tezelor Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român”. Am redat titlul oficial al reuniunii, așa cum a apărut în stenograma aflată în Arhiva Cancelariei CC al PCR. Pe parcursul rememorărilor voi mai avea deseori ocazia să mă refer la pregătirile pentru Congresul PCR; acum, îmi voi concentra atenția asupra respectivei „ședințe de lucru”.

Rețin că la mai toate reuniunile „intime”, pe care le convoca, Nicolae Ceaușescu era, în fapt, singurul vorbitor. Celelalte persoane prezente răspundeau la întrebările (la criticile) secretarului general sau îl îngânau, după exemplul Elenei Ceaușescu. Apropo, E.C. – deși oficial „conducea” domenii esențiale ale vieții economice și sociale – nu fusese invitată sau nu era disponibilă pentru a participa la amintita ședință. Erau de față, în majoritatea lor (totdeauna există excepții), demnitari care – în sferele economiei, dar și ale ideologiei (propagandei) – aveau expertiză (sau, cel puțin, în cazul lui Manea Mănescu, de pildă, se crease legenda că „știa foarte multă carte”). În afară de cel menționat au luat parte Ion Ursu (academician, prim-adjunct al Elenei Ceaușescu la Consiliul Național pentru Știință și Învățământ), Constantin Olteanu (secretar al CC al PCR, plimbat prin tot felul de funcții), Radu Bălan (președintele CSP), Constantin Mitea (am vorbit și voi mai vorbi despre acest om admirabil), acad. Emilian Dobrescu (reputat economist), Ilie Văduva (consilier al lui Ceaușescu, fost rector la ASE în perioada 1980-1985, ministru de Externe, în 1985, ministru al Comerțului Exterior, în anii 1986-1988), Mihail Florescu (de profesie inginer, fost ministru al Industriei Chimice, la data ședinței vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Învățământ), Gheorghe Fulea (inginer, specialist în minerit), Nicolae Ionescu (inginer, specialist în domeniul petrolier și în cel al relațiilor comerciale internaționale).

De la început, Nicolae Ceaușescu a solicitat ca tot textul Programului Directivă să nu depășescă 40-45 de pagini (pe parcurs l-a redus la 30-35 de pagini), a făcut observații, pe fraze și paragrafe, în legătură cu unele prevederi (dovadă că a citit „documentul”) și s-a lansat într-o relativ lungă expunere pe tema „problemei sociale”. Primul aspect a vizat „inegalitățile”.

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Singurele venituri (atenție, „singurele” – T.B.) pot fi numai din muncă”, iar raportul dintre „cele mai mari și cele mai mici” să ajungă în anul 2000 la (din nou, atenție – T.B.) 1 la 4. „Să vedem cum formulăm mai bine toată această problemă – începând, desigur, în primul rând cu învățământul, că avem un lucru foarte bun, inclusiv gratuitatea și organizarea lui, cu asigurarea locuințelor, în condițiile ca fiecare să dispună de locuință, problema sănătății, a ajutorului pentru copii, activitatea culturală”.

Sunt interesante ordinea de prioritate și aria de cuprindere indicate de N.C., încă o dovadă că nu erau considerații exprimate „pe moment”, ci teme la care reflectase destul de serios. O confirmă și următorul pasaj din respectiva intervenție:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Adică, câteva lucruri care, în fond, trebuie să fie rezolvate în general (respectiv de stat – T.B.) și să crească ponderea problemelor rezolvate de societate (tot de stat – T.B.) – nu creșterea veniturilor individuale (atenție mărită! – T.B.), ci creșterea veniturilor sociale, în asigurarea de către societate (tot de stat – T.B.) pentru că, în fond, aceasta trebuie să fie, că pe problema aceasta au fost și făuritorii socialismului științific și trebuie de acum să perfecționăm și să accentuăm acest lucru”.

Subtextul unor asemenea considerații, în pofida formulărilor (să le zicem doar „neglijente”), se contura tot mai clar. Apelul la „făuritorii socialismului științific” era o perdea de fum: Nicolae Ceaușescu înțelesese, într-o manieră simplificatoare, medievală, ideea care viza „satisfacerea cerințelor omului” și punea accentul pe modalitățile de instituire și consolidare a „socialismului de cazarmă”, în care marja respectării opțiunilor individuale existențiale ale cetățenilor României se îngusta de la o zi la alta. Ce, oare, însemna creșterea veniturilor sociale și nu a celor personale? Erau mijloace de intensificare a controlului social, de uniformizare (sub lozinca întăririi factorilor de coeziune, de „omogenizare”), dar în dauna individualității, a diversității, cu toate că despre „omul multilateral dezvoltat” se vorbea la nesfârșit.

Dependența de stat, respectiv creșterea continuă a acesteia, reprezenta pentru N.C. un obiectiv strategic, iar foarte multe dintre ideile și acțiunile pe care le promova urmăreau realizarea scopului menționat. Fie că ne referim la locuințe, fie că avem în vedere așa-zisa alimentație rațională sau politicile demografice, totul era conceput astfel încât omul să depindă aproape exclusiv nu de societate – așa cum îi plăcea lui N.C. să spună –, ci de partidul-stat, adică, de persoana sau – și mai bine spus – de cele două persoane care îl conduceau.

Sechele ale tipului de paternalism promovat de N.C. sunt evidente și în prezent (2024) după mai bine de trei decenii de tranziție spre democrație, spre economia de piață. Prea multe se așteaptă de la stat, care nu mai dispune nici de majoritatea pârghiilor utilizate pe vremea antedecembristă. Au dispărut, pe bună dreptate, deoarece erau și sunt incompatibile cu tipul de societate pe care ne-am propus să-l „construim” în România, țară membră a UE și NATO.

N.C. nu înțelegea sau se făcea că nu înțelege schimbările din celelalte state „socialiste”, ci continua – cum s-a văzut – să ridice în slăvi erorile de fond care au dus, în ultimă instanță, la implozia întregului sistem. În schimb, pedala pe „viciile de nevindecat ale capitalismului”:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Nici nu se poate vorbi de drepturile omului, nu se poate vorbi de libertate, nu se poate vorbi de egalitate dacă omul nu are asigurate condiții de muncă și învățătură”.

O asemenea remarcă „bună” la un miting, nu la o ședință cu specialiști avea și o sursă imediată, de actualitate, respectiv încă o dovadă că era la curent cu mai tot ceea ce se întâmpla în lume:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Am văzut acum o știre care mi se pare foarte importantă: este o organizație internațională «Drepturile și libertățile omului, popoarelor». Țările capitaliste dezvoltate se întâlnesc la Paris între 14 și 16 mai, cele șapte țări, ca să discute ele economia mondială. Această organizație a hotărât tot la Paris, la 15 mai, deci în aceeași perioadă, o conferință a celor șapte țări, cele mai sărace care să contrapună și spun că de fapt obiectivele principale privind problema egalității în drepturi și a celorlalte probleme privind drepturile omului nu s-au realizat; trebuie să se pună capăt monopolurilor marilor puteri împotriva acestor șapte țări”.

Alambicata remarcă a lui N.C. a fost preluată de Constantin Mitea care, inclusiv într-o convorbire telefonică, după ședință, mi-a „sugerat” să se vorbească mai mult și mai apăsat, în emisiunile de televiziune și de radio, despre inegalitățile, în neîntreruptă adâncire, între țările dezvoltate și cele sărace, precum și despre flagelul șomajului în statele capitaliste, îndeosebi în cele mai avansate. Citind și presa autohtonă din următoarele zile nu mai era urmă de îndoială că „sugestia” fusese însușită de publicațiile românești ale vremii.

Este inutil să subliniez că inegalitățile economico-sociale dintre state și deficitul locurilor de muncă reprezentau teme fundamentale, reale, care vizau sute de milioane (dacă nu chiar miliarde) de oameni. Numai că unghiul de abordare pe care dorea N.C. să-l impună era, cel puțin, de tipul ochelarilor de cal. Drepturile și libertățile fundamentale nu se limitau la cele enunțate, iar faptul că România era supusă unui tir concentric de critici, extrem de severe, privind încălcarea drepturilor omului îi accentua izolarea internațională, cu efecte dintre cele mai grave, mai ales în plan economic. N.C. folosea fiecare posibilitate pentru contraatac. Astfel, reuniunile de la Paris îi ofereau ocazia să-și susțină puncte de vedere bazate tocmai pe politici restrictive și represive. În esență, „teoria” cu veniturile sociale, emisă la ședința din 10 mai 1989, stabilea că statul era acela care decidea cum să evolueze (de fapt, să involueze) până și cele mai intime sfere ale vieții private (vezi, bunăoară, politica pro-natalitate).