1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cu privirea „spre viitor” se uitau lecțiile „din trecut”

25  – 31 martie

DIFERENȚELE DINTRE ORIGINAL ȘI COPIE. Refuzul lui N.C. de a lua în considerare reformele care se derulau, în 1989 (în continuitatea unor procese de mai lungă durată), în majoritatea țărilor „socialiste” avea ca pretext oficial, inclusiv în luările lui de poziție la diferite reuniuni, faptul „istoric” conform căruia, schimbările în curs erau „fumate” de el, întrucât se săvârșiseră (chipurile) în România, încă din fazele incipiente ale „Epocii de Aur”. Cert este, însă, că elemente primare ale conceptului de bază fuseseră lansate de N.C. la Conferința Națională a PCR din 1967.

Ceea ce nu se spunea, în România, viza alte date istorice. Astfel, prima tentativă de elaborare a unei alternative la modelul stalinist de conducere a economiei a avut loc, cum bine se știe, în Iugoslavia, încă din 1948 (a fost una dintre teoretizările aflate la sursa rupturii de Moscova). Pe baza acestei experiențe, în urma reconcilierii dintre Tito și Hrușciov (în 1955) a trecut la aplicarea unui „Nou Sistem Economic”, nimeni altul decât Walter Ulbricht (cel evocat de Brejnev la București, în 1965), care a acționat în acest sens în 1964 exact în perioada elaborării Declarației de independență a României. L-au urmat polonezii, în 1965, apoi, cehoslovacii, în 1968. Cu toții vorbeau despre „un nou mecanism economico-financiar”. Era în realitate, o formulă care le permitea să evite acuzația de „deviaționism”. Un semnal puternic a venit, însă, mult mai înainte, din URSS. Era vorba despre un articol al academicianului sovietic Evsei Liberman, articol apărut chiar în „Pravda”, organul CC al PCUS în… 1962, prin care se propunea aplicarea principiilor și criteriilor de eficiență economico-financiară proprii unei economii de piață. Întrucât era ceva cu totul imprevizibil, Hrușciov „reformatorul” s-a speriat și a înmormântat subiectul. Cam așa s-au petrecut lucrurile și cu „întâietatea” lui N.C. în materie de „nou mecanism economico-financiar”.

Evit să țin o prelegere despre respectivul concept, dar se impune să recurg (măcar) la încă o scurtă punere în temă. Vreme îndelungată, economia politică marxist-leninist-stalinistă a negat existența producției de mărfuri, a relațiilor marfă-bani și bani-marfă în „noua orânduire socială” considerând că generalizarea proprietății socialiste modifică total natura și mecanismele schimburilor de activități, comparativ cu sistemul economic capitalist. Nu are rost să intru – nici pe această temă – în detalii. Fapt este că respectivele „teze” s-au revizuit, între timp, recunoscându-se – chiar de Stalin, în 1952 – că operațiunile de vânzare-cumpărare a bunurilor și serviciilor implicau existența unei piețe, în înțelesul clasic al cuvântului. Numai că, în stabilirea relației dintre plan și piață au fost introduse tot felul de „nuanțări” pornindu-se de la iluzia superiorității relațiilor de proprietate socialiste.

Ca să o iau „pe scurtătură”, apropiindu-mă de „Epoca de Aur”, trebuie să precizez că în perioada de relativă și contrariantă liberalizare (1965-1970) a fost posibil ca unii economiști români (cutez să mă număr printre ei, dovadă stând articolele pe care le-am publicat) să pledeze deschis pentru reconsiderarea rolului pieței în socialism. Parțial, chiar N.C. a acceptat (până în 1971) diferite formule de introducere a unor relații de piață în economia românească. La scurt timp, a schimbat, însă, „macazul” pentru a ajunge să afirme că „nu putem slăbi, sub nicio formă, conducerea unitară a activității pe baza  planului unic”. Mai clar nici că se putea!

Cât privește „noul mecanism economico-financiar” se cere subliniat că toate elementele componente, precum venituri și cheltuieli, impozite, credite, dobânzi, beneficii, rentabilitate, erau prevăzute în plan. Or, am văzut (și vom mai vedea) că la componentele amintite și la multe altele, ultimul cuvânt îl avea N.C. Sigur, problema de fond rămânea aceeași, și anume ceea ce considera chiar K. Marx că este valabil în orice economie în care aveau loc operațiuni de vânzare-cumpărare: numai prin mecanismele pieței are loc recunoașterea caracterului social al muncii cheltuite de producători. În acest mod se verifică utilitatea socială a muncii depuse.

APARENȚE ȘI ESENȚE. Miezul întregii problematici la care mă refer în acest episod îl constituia formarea prețurilor pe piețe concurențiale, prin jocul liber al cererii și ofertei. În absența unei asemenea pieței (evident, imperfecte, din start) devenea fantezistă orice tentativă de a împăca apa cu focul (și capra și varza într-o altă variantă). În același timp, așa cum o atesta experiența altor țări „socialiste” (experiența Chinei în această privință a fost și este fabuloasă, așa cum am constatat, la fața locului, într-o vizită, în „misterioasa” țară, într-un schimb de experiență), recursul la mecanismele economiei de piață a ameliorat, considerabil, starea de spirit, ca urmare a îmbunătățirii condițiilor de trai ale populației. Era esențial să se ia în considerare faptul că prețul, în condițiile pieței libere, reflectă atât estimarea valorii prin prisma utilității, cât și estimarea rarității bunurilor și serviciilor, respectiv costul lor. Aceste caracteristici nu aveau cum să fie materializate în economia „socialistă”, deoarece funcționa sistemul planificării prețurilor la cvasitotalitatea bunurilor și serviciilor supuse procesului de vânzare-cumpărare.

Propaganda oficială punea accentul pe cuvântul „nou” pentru a sublinia „originalitatea concepției tovarășului Nicolae Ceaușescu” și în materie de gestiune economică. La o privire mai atentă, constatăm că, de fapt, se schimbau doar denumirile, esența fiind mereu aceeași. Astfel, prin Decretul nr. 199/1949 (în primul an de planificare centralizată a economiei românești) se legifera conceptul de „gospodărire chibzuită”, care era traducerea cuvântului rusesc „horzasciot”; apoi, peste ani, în 1971, prin Legea 11, se instituia termenul de „gospodărire economică”, iar în 1978, prin Legea nr. 5 se vorbea numai despre „Autogestiunea economico-financiară”. Așa cum voi avea prilejul să să mai dovedesc, singurele noutăți autentice au constat în întărirea planificării hipercentralizate, în generalizarea controlului conducerii supreme bicefale asupra întregii vieți economico-sociale din România „Epocii de Aur”.