1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. De ce să fie simplu când totul se poate complica?

15  – 21 aprilie

CU SAPA SPRE RĂDĂCINI. Avem de-a face, aici, cu o temă deosebit de încâlcită pe care scurgerea timpului nu a făcut altceva decât s-o îndepărteze de adevăr, ca efect al acțiunii înalt profesioniste a organelor „specializate” în manipulări, mistificări și dezinformări.

Pentru a ajunge la multele adevăruri pe deplin probate, reamintesc că toți cei interesați le pot afla într-o „cantitate” apreciabilă, în special, în cele două volume (în total peste 900 de pagini, din care 500 exclusiv cu documente), elaborate de istoricul economist Ion Alexandrescu (despre care am mai amintit). Scopul principal al demersului său l-a constituit elucidarea respectivei teme, cu fapte și date esențiale, de necontestat. La acestea s-au adăugat studii ale regretatului academician Iulian Văcărel, un finanțist de excepție, precum și paginile memorialistice ale persoanelor implicate direct.

Cea dintâi (și poate cea mai importantă) premisă pentru demontarea legendei referitoare la pretinsa „victorie” reprezentată de „achitarea, în avans a datoriei externe” o constituie costurile reale ale acelei aventuri. Theodor Stolojan, pe atunci șef al Direcției valutare și a relațiilor financiare internaționale din Ministerul Finanțelor a enumerat în cartea sa „Decizii, controverse, mituri” (apărută în 2020) aceste costuri. Rețin modalitățile prin care s-a ajuns la „istoricul eveniment”:

„În primul rând, prin reducerea masivă a importului pe devize convertibile, de la 8,0 miliarde dolari SUA în 1980, la 3,8 miliarde în 1989 și subvenționarea exporturilor, prin suportarea de la bugetul statului a soldului nefavorabil al diferențelor de cursuri de revenire și a creditelor pe termen lung acordate la exporturile de mașini și utilaje și la exporturile complexe – construcții de obiective industriale, drumuri etc. (…).

România a pierdut contactul cu progresul tehnologic mondial, ceea ce a condus la reducerea competitivității produselor industriale. A fost mărită presiunea pe industria constructoare de mașini ca să asimileze noi tipuri de echipamente și utilaje pentru a substitui importul din țările dezvoltate, concomitent cu mărirea importului de astfel de produse din țările socialiste al căror nivel tehnic era însă sub cel din țările industrializate (…).

În al doilea rând, au fost reduse drastic cheltuielile valutare pentru operațiuni necomerciale (…).

În al treilea rând, încrâncenarea lui Nicolae Ceaușescu pentru plata anticipată a datoriei externe s-a reflectat și în dispoziția dată Băncii Naționale a României pentru vânzarea a 80 de tone de aur din Rezerva Internațională a României. Din vânzarea aurului, efectuată în semestrul I 1986 și trimestrul I 1987, s-au obținut 1,0 miliarde dolari SUA, care au fost folosiți la rambursarea datoriei externe (…).

Dorința de a recumpăra aurul vândut a fost și una din cauzele care l-au determinat pe Nicolae Ceaușescu ca, după martie 1989, când datoria externă a fost achitată în întregime, să nu relaxeze restricțiile din economie, să reducă exporturile de alimente și, în general, să îmbunătățească aprovizionarea populației.

Pentru a menține ritmurile de creștere economică, a susține exporturile și a rambursa anticipat datoria externă, Nicolae Ceaușescu a aplicat o adevărată terapie de șoc propriului popor.”

LA ORIGINEA UNUI CONSENS INTERNAȚIONAL. După conturarea cadrului general al „victoriei istorice” am reflectat îndelung asupra necesității unui subcapitol, în care să prezint, la rândul meu, mărturii în temă. Ce rost ar avea, însă, repetarea? Am găsit răspunsul în necesitatea de a oferi cititorului o imagine de sinteză a diferitelor contribuții documentare, astfel încât, măcar sub aspect cronologic, să dispună de o imagine factologică adecvată, mai lesne de reținut.

Prima întrebare a vizat măsura în care erau și sunt cunoscute de publicul larg tatonările privind posibilitatea aderării României la Fondul Monetar Internațional (FMI) și, simultan, la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) sau cum este mai bine cunoscută (deși este doar o parte componentă), Banca Mondială (BM). Aceste tatonări au demarat încă de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ceea ce a făcut Nicolae Ceaușescu, mai târziu, a fost – ca în multe alte situații – o operațiune păguboasă.

Cum bine se știe, cele două organizații financiare internaționale au fost înființate la Reuniunea de la Bretton-Woods, din iulie 1944. Printre statele fondatoare s-au aflat (mă refer, desigur, la „aliații” de atunci și de mai târziu ai României): URSS, Cehoslovacia și Polonia, care, în ultimă instanță, au renunțat la statutul de membri, odată cu apariția „Cortinei de fier”.

O condiție obligatorie (fundamentală, am putea spune) pentru primirea în FMI și BIRD era apartenența la Organizația Națiunilor Unite (ONU).

Modul în care s-a ajuns la îndeplinirea acestei condiții reprezintă un capitol de-a dreptul fascinant al istoriei diplomației românești și universale. O atestă documentele din Arhiva Ministerului român de Externe, principalul material documentar al lucrării cercetătorului științific ieșean, Paul Nistor, studiu intitulat „Admiterea României comuniste în ONU”.

Prima cerere oficială a României în vederea primirii în ONU a fost adresată la 1 iulie 1947, de ministrul de Externe de atunci, Gheorghe Tătărăscu. N-a avut nicio șansă să fie rezolvată favorabil, deoarece Războiul Rece era în curs de intensificare. Tentativele s-au repetat vreme de peste șapte ani, cu aceleași dezamăgitoare rezultate. Între protagoniștii demersurilor diplomatice românești s-au aflat nume sonore precum Mihai Ralea și Vespasian Pelle, iar ceva mai târziu Anton Moisescu și Corneliu Bogdan (numit prim-adjunct al ministrului de Externe în primul guvern postdecembrist. A decedat la scurt timp după această numire, la 1 ianuarie 1990). Autorul studiului menționează, totodată, românii care s-au opus primirii țării (țară și a lor) în ONU, începând cu fostul Rege Carol al II-lea, continuând cu marii diplomați, Gafencu, Tilea, Vișoianu și terminând cu anonimi petiționari din Exil.

Cei șapte ani evocați au marcat un rapid proces de profesionalizare a diplomației românești, ceea ce a reprezentat un factor important în vederea atingerii scopului propus: primirea României în ONU. În același timp, studiul relevă convingător factorul determinant al acestui succes incontestabil: înțelegerile sovieto-americane.

Fapt este că abia în 1955, într-o perioadă de relativă destindere internațională („spiritul Genevei”, cel care a dominat înțelegerile la nivel înalt americano-sovietic), s-au desfășurat tratative între marile puteri din care a rezultat un acord privind primirea simultană în ONU a 16 state, inclusiv România, Bulgaria și Ungaria. Potrivit procedurilor, pentru primirea în ONU era necesar avizul favorabil al Consiliului de Securitate. Aici, SUA și China, reprezentată, atunci, de Taiwan, s-au abținut (cele două state erau membre permanente, iar un vot „contra” intra sub incidența dreptului de veto, ceea ce însemna, de facto, respingerea solicitării). În rest, Marea Britanie, Belgia, Brazilia, Franța, Peru, Noua Zeelandă, Iranul, Turcia și URSS au votat „pentru”. În Adunarea Generală, care avea ultimul cuvânt, au votat „pentru” reprezentanții a 49 de state, 2 „contra” (Taiwan și Cuba), iar 5 s-au abținut (SUA, Olanda, Filipine, Republica Dominicană, Belgia și Grecia). Astfel, la 14 decembrie 1955, România a devenit stat membru al ONU.

Începând cu sesiunea următoare, prietenul și colegul meu, Eugen Preda a fost acreditat la Biroul de presă al Organizației Națiunilor Unite, iar corespondențele lui – devenite celebre – erau intitulate „Prin cablu de la ONU” (pe atunci, legăturile telefonice transatlantice se făceau printr-un cablu submarin). În „particular” mi-a povestit atât de multe din „culisele” ONU încât este păcat că, până acum, nu am „valorificat” acest consistent „material documentar”. În esență, E.P. a demonstrat că poziția internațională a României, în primul rând accesul la resursele financiare necesare realizării programelor de dezvoltare a țării, depindea, decisiv de relațiile cu SUA. Dar despre această evoluție am vorbit într-un episod precedent și voi reveni pe fluxul evenimentelor din perioada care face obiectul serialului de față.