1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Deciziile la cel mai înalt nivel, între ciocan și nicovală

15  – 21 aprilie

UN HOBBY, EXEMPLU PENTRU ÎNTREAGA ȚĂRĂNIME. Echipele noastre de filmare au fost „pe fază” în tot cursul zilelor de 15 și 16 aprilie 1989, sub consemnul de a fi pregătite pentru imortalizarea unor activități private ale Cuplului prezidențial. Până la urmă, au stat mai mult degeaba. Tovarășul a preferat să se odihnească mai multe ore în șir după eforturile din zilele precedente și din perspectiva programului deosebit de încărcat pentru săptămâna următoare. Cameramanul nostru, Virgil Cojocaru, mi-a spus, la revenirea în redacție, că – inițial – aghiotanții au primit ordin să-i înmâneze dosarele cu extrasele din presa străină pe care nu avusese timp să le citească din pricina lucrărilor Plenarei CC al PCR. De asemenea, N.C. intenționa – potrivit mărturisirilor lui Silviu Curticeanu – să studieze documentele reuniunii de la Berlin a miniștrilor de Externe din țările membre ale Tratatului de la Varșovia. De altfel, fusese programată (și, ulterior, anulată) o discuție cu ministrul de Externe, Ioan Totu. Explicația era simplă. Elena Ceaușescu filtra, mai vigilentă ca oricând, dosarele pe care soțul le solicitase. Le spunea, repetat, celor din jur (a auzit-o și colegul Cojocaru): „Nu-l obosiți pe Tovarășul!”.

Totuși, ca să nu se plictisească, duminică dimineața, N.C. și-a găsit de lucru pe loturile unde – chipurile! – practica o agricultură performantă. Am povestit în alt episod că ni le-a arătat și nouă, ziariștilor, care, în urmă cu ani buni, în 1971 – aveam să relatăm despre vizitele liderului suprem în piețele Capitalei. În acea duminică (16 aprilie 1989) Cojocaru a fost chemat să filmeze „inspecția” efectuată de „primul agricultor al țării”.

Silviu Curticeanu a mai reținut în amintirile sale că, în ultimii ani, N.C. avea ca hobby principal cultivarea grădinii de la Snagov. De aici își completa datele despre evoluția culturilor și se inspira pentru stabilirea de noi și noi obiective pentru așa-numita noua revoluție agrară. Ajutat de un tehnician agricol („mai mult șarlatan decât specialist”, potrivit aprecierii șefului Cancelariei, personaj care era soțul menajerei Suzana Andreiaș, milițian la bază), Tovarășul îngrijea, prin intermediari, sute de metri pătrați cu diverse plante. Nu săpa, nu cosea, nu grebla, ci indica, în stilul care îl caracteriza, cum să se lucreze (până la cele mai mici detalii). Densitatea și recoltele de pe respectivele loturi le extrapola, apoi, la nivelul marilor suprafețe, transformându-le în cifre de plan la scara întregii agriculturi românești. Mândru de asemenea rezultate, N.C. își poftea „vizitatorii” să le constate „pe viu”. Aproape fiecare ședință la Snagov-Palat (loc nou amenajat pentru reuniuni) se termina cu „o vizită de lucru în grădina fermierului, întreprinzător privat Nicolae Ceaușescu”.

Am pomenit de Suzana Andreiaș. Povestirile ei sunt pline de savoare. Iată o mostră:

„În 1989, am avut o primăvară foarte grea din cauză că trebuia să am grijă de sere, legumele începeau să dea rod, se coceau roșiile, iar prima roșie trebuia s-o mănânce Ceaușescu, nu altcineva. Trebuia să am grijă, să mă duc dimineață să-i spun lui Radu, grădinarul, să aibă grijă de roșia aia, să n-o ia altcineva. «Ai grijă, Radule, să nu cadă, să nu se strice!». Apoi începea curățenia de primăvară, pentru că venea 1 Mai. Trebuia să fac curățenie și la Snagov, și la București, mergeam în paralel cu curățenia. La Snagov aveam fetele mele, Nuți, Stanca, soția grădinarului, și încă una. Cu astea nu aveam probleme. Aveam probleme cu alea din București, care nu făceau treabă ca lumea. Când venea Ceaușescu la Snagov, nu-i plăcea grădina că nu era frumoasă, că nu era ca pe vremea când trăia Andreiaș (soțul Suzanei despre care vorbea Silviu Curticeanu – T.B.). Când mă vedea la București, mă întreba: «Suzana, ce se întâmplă acolo, că nu mai este grădina care a fost».

Nu-l chema niciodată pe director sau pe inginerul Șerbănoiu, care era, de altfel, un băiat foarte cumsecade, foarte priceput și de treabă. Soțul meu a învățat multe de la el și poate și el de la soțul meu. Dar Ceaușescu pe mine mă lua la rost despre toate problemele celor două case. Odată, i-am zis ei: «Tovarășa, de ce nu-l chemați pe Șerbănoiu să-l întrebați de grădină?». Dar cine-i, dragă, ăsta?». «E inginerul!». «Ei, lasă-mă, dragă, în pace cu inginerul tău! Proștii ăștia!». Pentru că toți erau proști! Soțului meu, când o vedea, îi curgea transpirația până în pantofi, așa de frică îi era de ea”.

CURSUL VALUTAR O ȘARADĂ DIFICIL DE REZOLVAT. După ce a vizitat sera, N.C. i-a cerut aghiotantului să-i aducă dosarul cu datele despre cursul valutar – așa cum se întâmpla zilnic, fie la București, fie aiurea. În acest caz, Elena Ceaușescu nu mai avea spor cu interdicțiile pe care le instituise. Cojocaru l-a văzut pe aghiotant murmurând ceva care semăna a înjurătură. Omul se afla – cum se spune – între ciocan și nicovală. Dar, n-avea încotro. A îndeplinit ordinul comandantului suprem.

Amintindu-mi de întâmplarea din 16 aprilie 1989 am revăzut memoriile lui Florea Dumitrescu de pe vremea în care fusese guvernatorul Băncii Naționale. N.C. stabilise regula ca în fiecare dimineață de luni să-i cheme la „Săliță” pe mai marii finanțelor țării pentru a examina rezultatele din săptămâna precedentă în materie de încasări și cheltuieli de valută. Această regulă era, cu siguranță, valabilă și atunci, la mijlocul lunii aprilie 1989. Așa că merită să redau ceea ce a scris Florea Dumitrescu în memoriile sale pe tema dată.

„Nici el și nici ea nu puteau să înțeleagă din prezentarea noastră cum modificările de curs ale unor valute, în care erau contractate unele credite prin revalorizare, duceau la creșterea datoriei echivalent în dolari. Plătisem în săptămâna anterioară (întâmplarea se petrecea pe la sfârșitul anului 1988 – T.B.) din datorie circa 400 milioane de dolari. În structură, această sumă era compusă și din datoria în mărci vest-germane, la care cursul se întărise (de la două mărci = un dolar în momentul primirii creditului la una marcă = un dolar în momentul achitării creditului). În acel moment, datoria de 200 de milioane de mărci echivala cu 200 de milioane de dolari față de cele 100 de milioane de dolari, echivalent cuprins în raportarea anterioară pe care o cunoștea Nicolae Ceaușescu. Din situația prezentată de noi rezulta că datoria a scăzut cu numai 300 de milioane de dolari față de 400 de milioane de dolari, cât plătisem – diferența de 100 de milioane plătite în plus reprezenta diferența de curs la marcă, ce se întărise. Ceaușescu nu înțelegea de ce am plătit 400 de milioane de dolari și datoria echivalent dolari a scăzut numai cu 300 de milioane de dolari.

Ne-a făcut nepricepuți, ne-a certat, ne-a beștelit, iar pe mine, care am încercat să explic în mod insistent operațiunile tehnice, m-a sancționat cu scoaterea din colectivul de specialiști, interzicându-mi să mai particip la ședințele săptămânale viitoare. (După una-două ședințe mi s-a spus să vin din nou la ședințele respective). Silviu Curticeanu, șeful Cancelariei partidului, care era prezent, încerca să-i liniștească pe Nicolae și Elena Ceaușescu, își aduce aminte de acel moment penibil. Poate că ar fi bine ca Silviu, care are o memorie bună și avea contribuții importante la bunul mers al activității în acea vreme, să încerce în unul dintre volumele sale, unde scrie corect privind trecutul, să prezinte cum am fost umilit de Cuplul Ceaușescu, care nu putea să înțeleagă că o datorie de 200 de milioane de mărci la contractare echivala cu 100 de milioane de dolari (cursul valutar fiind 2 mărci = un dolar), iar la plată, ca urmare a creșterii cursului la marcă (1 marcă = 1 dolar), datoria era de 200 de milioane în dolari echivalent”.

Și în acest caz, comentariile sunt de prisos.