1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Despre Armindeni, numai de bine, dar atenție la mersul pe scări

29 aprilie – 5 mai

CUM SE DETERMINĂ UN  „ROL DETERMINANT”? Sunt convins că cititorul a ajuns la suprasaturație când a găsit de atât de multe ori în textele omagiale din aprilie – mai 1989 formula „rol determinant” atunci când se vorbea despre manifestația din 1 Mai 1939 desfășurată în Piața Palatului Regal.

Cu toate acestea, nu pot să las „în coadă de pește” o temă atât de interesantă (pe bune), deși a te înhăma la cercetarea și clarificarea ei ar presupune o muncă titanică. Desigur, nu-mi pot propune să scriu, acum, o carte cu sute de pagini (nu glumesc) despre acel eveniment. Pe baza a ceea am studiat în arhive și am aflat dintr-o memorialistică relevantă sunt obligat să comunic câte ceva cititorului despre tema dată.

Consider că am beneficiat de marile avantaje reprezentate de mărturiile directe, față-n față, al unor participanți la amintitul eveniment. Primul a fost Gheorghe Velcescu, cizmar, ilegalist, tatăl Virginiei Velcescu, o minunată colegă din organizația UTC (circumscripția 16 – București), încă din noiembrie 1944, care mult mai târziu, mi-a fost colegă la RTV, ea fiind șefa emisiunilor pentru tineret la Radio. Nea Ghiță Velcescu mi-a povestit în detaliu ce s-a întâmplat după ce Carol al II-lea a desființat partidele și sindicatele prin instituirea regimului lui, după unii – dictatorial, după alții – doar autoritar. Nu mă apuc în acest episod să tratez și o asemenea temă încâlcită. Nea Ghiță era lider al sindicatului pielarilor din București și a trăit direct momentele de confuzie provocate în rândurile tinerilor comuniști de înființarea breslelor. Directivele PCR nu indicau o poziție clară, fermă. El s-a luat după cei mai în vârstă, care i-au spus că partidul trebuie să se afle acolo unde sunt masele. Așa că, a intrat în bresle. Ce erau acestea? Organizații care cuprindeau, deopotrivă, patroni și salariați, ca o expresie a aplicării noii Constituții (din 1938) care proclama „desființarea luptei de clasă”. Decizia unor comuniști de a se „infiltra” în bresle a fost, mai târziu, criticată de Comintern, idee preluată de Gheorghe Gheorghiu-Dej în Raportul lui la Conferința Națională a PCR din octombrie 1945. Dar, să nu aprofundez acest subiect, deoarece – așa cum am mai spus – risc să scriu o carte groasă numai despre 1 Mai 1939.

Ministrul Muncii, din acea perioadă a fost autenticul intelectual cu ferme convingeri de stânga – Mihai Ralea. N-am să mă apuc să scriu nici despre el, deși l-am cunoscut prin intermediul fiicei, eminenta ziaristă Catinca Ralea, fostă colegă la Radiodifuziune. Am discutat și despre împrejurările în care i s-a propus și a acceptat să fie ministru al Muncii în regimul lui Carol al II-lea. Dar, nici despre această decizie nu e cazul să scriu acum.

În primăvara anului 1939 planau pericole grave asupra României; peste numai câteva luni avea să se declanșeze cel de-Al Doilea Război Mondial. Mihai Ralea s-a gândit că în fața acestor pericole era foarte important ca breslele să constituie un fel de coloană vertebrală a unei reale unități naționale. Așa că, a organizat, pentru ziua de 1 Mai 1939 primul Congres Național al Breslelor, desfășurat în marea și eleganta sală a cinematografului „ARO” (numit „Patria” după 1948). Tot pentru ziua respectivă se organizaseră două întruniri separate, la cinematograful „Tomis” și în sala „Eintracht”, la care participanții reprezentau câteva categorii profesionale distincte. Nea Ghiță nu a fost admis la Congres, date fiind antecedentele lui politice. În schimb, s-a aflat în rândurile celor de la „Tomis”. În ceea ce mă privește, cunoșteam bine și acest cinematograf, nu la fel de încăpător ca „ARO”, care dispunea de o mare și frumoasă grădină, iar din acest motiv era destinat tradițional unor manifestări publice, „Tomis” se afla pe la începutul Căii Călărașilor foarte aproape de Piața Unirii. A fost demolat odată cu toate clădirile din zonă, inclusiv biserici și sinagogi.

Prezența mai multor zeci de comuniști în rândurile celor de la „Tomis” și „Eintracht” a fost semnalată de Siguranță și de Poliție (am văzut documentele), dar n-a provocat îngrijorare autorităților, deoarece PCR lansase unele lozinci consonante cu cele regale, mai ales în privința combaterii războiului și salvgardării păcii.

Ceea ce a urmat a confirmat valabilitatea aprecierii „forțelor de ordine”.

MESAJE PENTRU CEI CARE SCRIU DESPRE TRECUT. Practic, în sala „ARO” nu s-a desfășurat un Congres. A fost mai degrabă un miting, pe scenă perindându-se câțiva vorbitori, iar cei din sală au reacționat mai ales prin aplauze. Puțin săltat de vârsta adolescenței, Pavel (Puiu) Câmpeanu (am mai scris despre el: a fost închis în aceeași celulă, la Jilava, cu Nicolae Ceaușescu; a avut o operă politico-sociologică remarcabilă; a inițiat primele sondaje de opinie din România; am fost colegi la Radiodifuziune etc.).

Puiu a reținut că la Congresul breslelor a vorbit primul-ministru, Armand Călinescu. I-am găsit discursul în arhivă. N-a făcut altceva decât să repete, pe un ton mai mobilizator, lozincile lansate de Carol al II-lea. Cu sublinierea pericolelor care pândeau România din interior și din exterior. Mai interesantă mi s-a părut cuvântarea ministrului Muncii, Mihai Ralea, care a spus, între altele:

„Ceea ce m-a determinat să alcătuiesc o nouă lege a breslelor a fost adaptarea, ajustarea structurii clasei muncitoare la tendinţele şi principiile noului regim.

Noul regim instaurat în februarie 1938, plecând de la o concepţie franc anti-individualistă, a suprimat partidele, coteriile, diferenţele de clasă, năzuind către unirea organică a tuturor românilor. Pe de altă parte, în spiritul noii Constituţii afirmă ca o axiomă sacră principiul muncii. (Aplauze puternice).

În locul luptelor fraticide se preconizează un principiu de selecţie, de ierarhie şi autoritate. Dezordinile care măcinau energia muncitorească nu puteau continua. Dacă se suprimase ciocnirea dintre partide, nu putea să rămână mai departe ciocnirea dintre sindicate.

Am ajuns, prin noua lege a breselor, la concepţia unui sindicat unic pe ţinut (Ținutul era o unitate administrativ-teritorială alcătuită din mai multe judeţe – T.B.), care nu suprima totuşi libera asociaţie, ci numai constituia monopolul personalităţii juridice pentru sindicatul majoritar.

Majestatea Sa Regele (aplauze prelungite, ovaţiuni puternice), cu egală solicitudine paternă, a arătat o deosebită trudă pentru truda muncitorilor săi. El este REGELE MUNCITORILOR (aplauze). Toate suferinţele muncitoreşti şi-au găsit ecou în inima Sa”.

S-a mai remarcat, prin discursul său, un cunoscut veteran sindical, Eftimie Gherman, care a afirmat:

„Nu sunt nici doi ani de când ţara se zbătea în ghearele anarhiei. Sunt sigur că n-aţi uitat nici un moment situaţia în care ajunsese ţara sub ultimile guvernări de partide. Întregul popor înduşmănit, autorităţile erau în carenţă, ca şi paralizate, demagogia deşănţată făcea ravagii; anarhia intrase în sufletele slabe. În ce priveşte clasa muncitoare, vă închipuiţi ce s-ar fi întâmplat cu ea şi cu mişcarea muncitorească dacă ar fi învins geniul răului.

Ţara şi poporul au avut însă noroc. În ultimul moment, când totul părea pierdut, a intervenit măsura salvatoare, soluţia eroică, soluţia care a reintrodus ordinea. Ceea ce n-au fost în stare să facă partidele aşa-zise de ordine, fiecare în parte şi toate la un loc, a făcut Suveranul Ţării, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea. Lui îi suntem, trebuie să-i fim recunoscători. (Aplauze puternice)

Când ne revedem, deci, azi aici, sub noua înfăţişare a ţării, întruniţi într-o atmosferă de solidaritate şi ordine, se cuvine să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, să mulţumim respectuos Suveranului pentru Înalta Sa înțelepciune”.

CE CAUȚI ȘI CE GĂSEȘTI? Măcar câteva probe sunt de luat în seamă. Congresul breslelor  şi demonstraţia fuseseră organizate astfel încât în Piața Romană să se întâlnească grupurile de membri ai breslelor care veneau din trei direcții: de la „ARO”, „Tomis” și „Eintracht”. În acest mod s-a format o coloană masivă, de-a dreptul impresionantă, evocată în episodul anterior, inclusiv de Gh. Velcescu, lider sindical în sectorul pielăriei, deci în zona profesională a lui Nicolae Ceaușescu (ieșit de curând din închisoare), cât și de Pavel Câmpeanu, care actriva în UTC, împreună cu Nicolae Ceaușescu. Ambii comuniști ilegaliști se aflau în coloană alături de câteva zeci de tineri cu aceleaşi convingeri. Mi-au spus în cunoștință de cauză că viitorul lider suprem al partidului și statului nu a participat la manifestația de 1 Mai 1939. Cu toate acestea, din întreaga documentare n-a rezultat nici că a fost absent. Așa că admit și posibilitatea de a fi participat. Cât despre Elena Ceaușescu, niciunul nu auzise de ea. Dacă N.C. ar fi avut, totuși, un cât de mic rol de organizator, ar fi fost măcar pentru un timp scurt alături de colegii utecişti. Riscul era minim, întrucât nici Siguranța și nici Poliţia nu operaseră arestări, așa cum procedau totdeauna, în ajunul Zilei de 1 Mai. Dar, adevărata problemă este alta, nu neapărat pentru că ar fi avut sau nu ar fi avut „un rol determinant”. Pentru o poziție simplă, cea de „rotiță”, trebuia să se afle în structurile de conducere a organizației UTC din București, adică să aibă instrumente pentru a „organiza” ceva, cu cineva. Or, ca simplu membru, cum era atunci, nu putea avea nici cel mai minuscul rol de organizator, de conducător.

Sigur, tema se cere aprofundată, prin luarea în considerare a contextului, prin colectarea de documente, de alte mărturii, prin verificarea și confruntarea lor. Poate cineva va spune: ce rost ar avea un asemenea efort? Merită, oare, să se piardă atât de mult timp, să se consume atât de multă energie pentru a clarifica un moment din trecut care, oricum, a fost episodic? Cred că merită. Cercetarea științifică trebuie să se meargă până la capăt, să se clarifice tot ce mai este posibil, să pună lucrurile la punct, deoarece, în acest caz (ca și în multe altele asemănătoare) avem de-a face cu o miză foarte mare definită prin cuvintele „ADEVĂRUL ISTORIC”. Până nu vor fi demontate mistificările, indiferent de eveniment, de protagoniști, nu vor fi șanse reale de purificare a societății, de înlăturare (fie și numai parțială), a ceea ce macină substanța morală a unei întregi națiuni. Nu vreau să mă ambalez, să devin patetic, însă îmi este imposibil să păstrez doar pentru mine aceste gânduri. Acum, pot, cu inima ceva mai ușoară, să prezint ceea ce am aflat atât de la Gheorghe Velcescu, cât şi de la Pavel Câmpeanu, dar mai ales din documente, cum s-a desfășurat, de fapt, manifestația din 1 Mai 1939.

NIMIC NOU SUB SOARE. S-a discutat și se discută critic (pe bună dreptate) despre modul în care se desfășurau manifestările publice în perioada antedecembristă. Nu ne va fi, însă, de mirare când vom constata, cu probe indubitabile, că multe componente ale acestora se regăsesc în trecutul ceva mai îndepărtat. Acum, însă, mă refer la primăvara anului 1939, la Ziua de Armindeni, așa cum a fost marcată în realitate. Aşa va fi posibilă şi comparația cu modul în care s-au evocat, propagandistic, după exact o jumătate de secol.

În jurul orei de 12:00, încolonaţi, mii și mii de oameni au început demonstraţia, urmând traseul Calea Victoriei, Splaiul Independenţei, Bulevardul I.C. Brătianu, Bulevardul 11 Iunie, Parcul Carol I. În acea zi, Bucureştiul a salutat cu multă simpatie trecerea celei mai impozante coloane de manifestanți care mărșăluise vreodată în Capitală, coloană formată din muncitori şi meseriaşi, patroni, liber-profesioniști, care îşi prezentau aspiraţiile, gândurile sub semnul unor deziderate comune.

Pe parcursul demonstraţiei, numărul participanţilor a crescut considerabil. Această masă compactă a scandat o varietate de lozinci: «Trăiască libertatea!», «Vrem pace!», «Trăiască democraţia!», «Vrem România liberă şi independentă!», «Nu vrem război!», «Vrem alianţă cu ţările democratice!», «Trăiască integritatea teritorială a României».

Când coloana demonstranţilor a ajuns în Piaţa Palatului, s-au auzit și câteva lozinci antifasciste şi antirăzboinice.

Paradoxal, în această atmosferă, mulți demonstranți adoptaseră salutul fascist. Regele Carol al II-lea, aflat la balconul Palatului, le-a răspuns în același fel.

Nu mai insist. Închei cu descrierea și evaluarea evenimentului după 50 de ani. Textul care urmează i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu.

„1 Mai 1939 s-a transformat într-o puternică manifestaţie împotriva fascismului şi războiului, numărându-se printre puţinele manifestări din Europa care au avut loc în condiţiile când fascismul era în ofensivă după München. Poporul român, sub conducerea comuniştilor, în alianţă cu socialiştii şi social-democraţii, cu alte forţe democratice, şi-a exprimat dorinţa de a face totul pentru a împiedica ascensiunea fascismului, instaurarea dictaturii fasciste în România. A fost o dovadă a maturităţii clasei muncitoare, poporului nostru, forţelor sale revoluţionare şi progresiste de a organiza cu succes lupta împotriva războiului şi fascismului.”

N-a spus niciodată vreo vorbă despre participarea lui și a viitoarei soții la această demonstrație, dar nici n-a negat vreo clipă „rolul determinant” care li se atribuia.