1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Energie mai multă pentru claxon, nu pentru motor

15-21 ianuarie

TESTE DE ANDURANȚĂ. La finalul celei de-a doua săptămâni din 1989, Nicolae Ceaușescu a reînnodat firul vizitelor de lucru (cu sau fără publicitate) pe imensul șantier al viitoarei „Case a Poporului” și al întregului spațiu urbanistic din jur. Vizita a fost filmată (pentru a servi drept document istoric) de o echipă a Redacției de actualități, formată din Sergiu Stejar și Dan Gheorghiu. În legătură cu astfel de echipe se impun câteva precizări.

După ce, N.C. a devenit Președintele Republicii Socialiste România, s-a instituționalizat așa-numitul Grup de Protocol, alcătuit din echipe ale Televiziunii, Agerpres-ului și Studioului „Alexandru Sahia”. Pentru Televiziune funcționau permanent (cum se spune, „cu arma la picior”) patru echipe complete (operator film, operator sunet, operator lumină), verificate și răsverificate, în primul rând, de Securitate, de un serviciu special din Direcția a V-a. Pe baza referatelor acestuia, propunerile mergeau, ierarhic, până la Nicolae și Elena Ceaușescu. De regulă, ultimul cuvânt aparținea E.C.

În 1989, operatorii agreați erau Sergiu Stejar, Virgil Cojocaru, Dan Gheorghiu și Emeric Irșai. Echipa de rezervă îl includea pe Mihai Gâdinceanu. Toți erau profesioniști de înaltă clasă. Filmau nu numai la evenimentele oficiale, ci și cu numeroase alte prilejuri, de cele mai multe ori, la cererea Cuplului prezidențial. Astfel, se imortalizau și secvențe din viața – să-i spunem – privată, la partide de vânătoare, la meciuri de volei, la plimbări pe lacuri, pe cărări de munte, la tot felul de paranghelii ale familiei etc. Acestor operatori le datoram faptul că există o uriașă cantitate de peliculă, depozitată până la Revoluție la Biroul de documente secrete al TVR și cae, în perioada postdecembristă, s-au utilizat pentru realizarea unor documentare difuzate pe posturile de televiziune din țară și din străinătate. Exista, desigur, o cantitate la fel de mare de filme realizate de echipele Studioului „Alexandru Sahia” și Agerpres (inclusiv milioane de fotografii). Cum mai precizam, aceste echipe lucrau în regim special, de „urgență”, fiind, practic, tot timpul, la dispoziția conducerii bicefale a partidului și statului.

Pe temeiul încrederii câștigate de-a lungul multor ani, colegii operatori de film mă informau și despre unele întâmplări din timpul amintitelor vizite. Evitau să se refere la „picanterii” (care nu erau puține), limitându-se la o informare care ajuta la rezolvarea unor treburi redacționale, în special în scopul evitării scandalurilor. Adică, îmi comunicau, mai ales, ceea ce îi era pe plac lui N.C. și ceea ce îi alimenta „spiritul critic”.

Nu riscau mai mult. Unul dintre colegi, Sergiu Stejar putea fi considerat „Stan Pățitul”. Eram de față la scena în care, la o plenară a CC al PCR, Nicolae Ceaușescu și-a întrerupt cuvântarea și – extrem de nervos – l-a apostrofat pe Sergiu care îi șoptea operatorului de sunet cum să transmită, rapid, la redacție, caseta filmată până atunci. Era, deci, o treabă exclusiv de serviciu. Pe loc, N.C. a decis ca Sergiu Stejar să nu mai facă parte din echipa de Protocol. Au trecut mai bine de patru ani de interdicție. Profitând de un moment favorabil, Constantin Mitea a pus „o vorbă bună” la Elena Ceaușescu pentru reintegrarea lui Sergiu în echipele agreate. Ba, mai mult, îl solicita s-o filmeze și separat în tot felul de „activități personale”.

Să revin la vizitele neoficiale pe șantierele vastului ansamblu arhitectural în centrul căruia se afla „Casa Poporului”.

Echipele de Protocol ale redacției noastre beneficiau de condiții speciale de filmare. Până în 1987, ele utilizau exclusiv pelicula color ORWO pe 16 mm, produsă în RDG, și Fuji, made in Japan. În mod excepțional era admisă filmarea cu ORWO pentru alte subiecte și emisiuni întregi. În rest, se folosea pelicula alb-negru, fabricată la AZOMUREȘ, o peliculă de calitate net inferioară. De aici, expresia „parțial color”. Când, la reuniuni ale „Interviziunii” și „Euroviziunii” ne venea rândul să prezentăm, asemenea altor televiziuni, Telejurnalul dintr-o anumită zi, îmi crăpa obrazul de rușine că „producția” noastră era atât de bălțată.

În 1987 s-au importat, tot ca o excepție, patru camere SONY profesionale, ultimul tip. Ele au făcut inutilă pelicula, fie ea și color. Toate patru camere au fost repartizate la Actualități, numai pentru echipele de Protocol. A fost încă o sursă de disensiuni (invidii) cu grosul operatorilor de film din TVR. Noile camere prezentau, evident, numeroase avantaje, minus unul „foarte important”. Gradul înalt de definiție dezvăluia necruțător, mai abitir ca pelicula de film, ridurile și culoarea bolnăvicioasă a fețelor, alte semne de bătrânețe ale lui Nicolae Ceaușescu. În pofida machiajelor măiestrite, nici Elena Ceaușescu nu arăta prea bine. În aceste circumstanțe, s-a recurs la multe experimente pentru stabilirea celor mai potrivite modalități de filmare – distanțe, luminozitate, claritate etc. la manifestările cu participarea Cuplului prezidențial. Cu toate acesea, am mai avut parte de supărări pe tema unor filmări.

Pentru a ne da seama cât de mult interesau emisiunile TVR, redau partea de inventar de la reședința Ceaușeștilor („Palatul Primăverii”) în materie de dotări cu televizoare:

1. Televizor color GRUNDIG-8250 la sufragerie;
2. Televizor color GRUNDIG-8250 în dulap hol scară etaj I
3. Televizor color GRUNDIG P50-342 CTI și VIDEORECORDER GRUNDIG – 200-2×4 în dulap dormitorul 2;
4. Televizor color GRUNDIG P50-342 CTI și televizor alb-negru PHILIPS – VIDEOMAT 19 TAA 441 la Renaștere;
5. Televizor color GRUNDIG NVG 15 px – în mobila de lângă seră;
6. Televizor color GRUNDIG seria F3026 – în dulap hol parter;
7. Televizor alb-negru PHILIPS – VIDEOMAT 19-TA – dormitorul principal;
8. Televizor alb-negru PHILIPS – VIDEOMAT 19-TA – dormitorul 3;
9. Televizor alb-negru PHILIPS – forum 25 TA – dormitorul 4;
10. Televizor alb-negru PHILIPS – SAVOY – 23 TA în sala de cinema;
11. Televizor alb-negru PHILIPS – SAVOY – 23 TA în dulap în bazin;
12. Televizor alb-negru PHILIPS – SAVOY – 23 TA în dulap hol etaj I
13. Televizor alb-negru GRUNDIG-71 în mobilă la cramă;
14. Televizor alb-negru SPORT la fizioterapie;
15. Televizor alb-negru SPORT la Pergolă.

Nu cunosc „rațiunea” păstrării unor televizoare alb-negru, existența lor continuând să fie un „mister“.

Revin la vizita de pe șantierul „Casei Poporului”. Nimic nu i-a plăcut atunci, în ianuarie 1989, lui Nicolae Ceaușescu. A convocat de grabă mai mulți arhitecți de la „Proiect București” pentru a le cere imperativ numeroase modificări ale proiectelor. Știu toate acestea nu numai de la cameramanii noștri, ci direct de la fiul meu, pe atunci, arhitect la acel celebru institut. Ca și în alte împrejurări, nu emit ipoteze. Cauzele stării de nervozitate, la cote maxime, ale liderului suprem îmi sunt, în general, necunoscute. În schimb, contextul, în special, cel extern, merită să fie evocat, fie și numai pe scurt.

DEBLOCAREA PORȚILOR. Cu câteva zile înainte de amintita vizită, la Budapesta, Parlamentul Ungariei a adoptat Legea potrivit căreia se consfințeau trei drepturi fundamentale, dreptul la liberă asociere, ca expresie a pluripartitismului, la care se asocia dreptul de organizare și desfășurare a întrunirilor politice, precum și dreptul la grevă. În acest fel, „dintr-o lovitură”, se subminau decisiv fundamentele așa-numitului socialism real, fundamente construite, la rândul lor, de existența partidului unic. Era și nu era o surpriză. Cu atât mai puțin pentru Nicolae Ceaușescu. Nu se aștepta, însă, să se meargă atât de departe. Mi-a spus-o direct Constantin Olteanu, într-o împrejurare consemnată la 28 august 1988. În calitate de secretar al CC al PCR cu presa și propaganda, a venit la Televiziune în jurul orei 15, pentru a aviza modul de reflectare a întâlnirii de la Arad între Nicolae Ceaușescu și Karoly Grosz, secretarul general al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), care îndeplinea și funcția de șef al Guvernului. Urma să se transmită declarații publice ale celor doi lideri de partid și de stat, să se difuzeze un comunicat și filmul aferent.

Până să se „consume” aceste momente, C.O., mai volubil ca de obicei, a antamat câteva teme, între care schimbările „îngrijorătoare” din Ungaria, mai ales pericolele extinderii și agravării acțiunilor iredentiste. Și-a exprimat speranța că noul lider de la Budapesta, cu origini transilvănene, va adopta o poziție mai constructivă, comparativ cu Janos Kadar, debarcat din funcțiile supreme din partid și din stat cu numai trei luni în urmă. Omitea să spună că la Conferința Națională a PMSU, unde a avut loc schimbarea, se adoptaseră decizii care amplificau procesul de destructurare a întregului sistem social-politic din țara vecină.

Bineînțeles, păstram amândoi o atitudine prudentă. În ceea ce mă privește, aveam în minte, cel puțin două întâmplări legate de Janos Kadar. În februarie 1958, timp de opt zile, o delegație la nivel înalt ungară condusă de Janos Kadar a vizitat România. Conducerea Radioteleviziunii Române m-a acreditat pentru a relata despre desfășurarea vizitei. Am însoțit delegația ungară de la punctul de frontieră Borș până la părăsirea teritoriului României, tot la Borș. Principalul mijloc de transport: trenul. Mai tot timpul l-am studiat pe Janos Kadar. Era o fire deschisă, spunea des tot felul de bancuri, unele cu autoironie dezarmantă, spre deosebire de demnitarul român, Petre Borilă, membru al Biroului Politic al CC al PMR, însărcinat să însoțească delegația ungară. Un tip ursuz, impenetrabil, „încuiat”.

Primisem indicația să relatez, pe larg, despre vizită, să consemnez ceea ce ne era favorabil din declarațiile lui Kadar, iar la fiecare buletin de știri urma să se difuzeze informații despre eveniment. La un moment dat, am înțeles că nu pot să-l citez doar pe Kadar și să-l ignor pe Borilă. Cu o anumită doză de inconștiență, după popasul la Piatra-Neamț, am înmânat corespondentului local al Radioului un text pentru Buletinul de știri de la ora 12. Am introdus și o replică inventată a lui Petre Borilă, pentru a echilibra luările de poziție. Nu-mi amintesc exact, dar era vorba despre procesul accelerat de dezvoltare echilibrată, industrială a tuturor zonelor României. Într-unul din compartimentele trenului oficial mă aflam alături de reprezentanții Agerpres, Sorin Strujan și Mircea Moarcăș. Aparatul de radio era deschis și pentru că „amicii” de la Agerpres doreau să știe și ceea ce transmiteam eu, în vederea alcătuirii „filmului zilei”. Când au auzit de tărășenia cu Borilă, Strujan și Moarcăș, aproape într-un glas, m-au certat pentru „aventura” mea.

N-au trecut prea multe minute până când un ofițer din escortă a intrat în compartiment și a întrebat cine este tovarășul de la Radio. Evident, n-am avut încotro și am zis că eu sunt. Ofițerul mi-a spus: „Vă conduc la tovarășul Borilă”. Colegii de la Agerpres nu au reușit să-și ascundă satisfacția.

În vagonul cu oficialitățile, la o masă rotundă, se aflau Kadar și Borilă, precum și alte persoane necunoscute mie. Degustau băuturi fine într-o atmosferă mai mult decât cordială. Ofițerul m-a prezentat lui Borilă. Acesta mi-a făcut loc pe canapeaua unde ședea. M-a întrebat cum mă numesc și, spre surprinderea mea, mi-a spus: „Am ascultat ce ai transmis la Radio. De acum înainte să stai în apropierea mea și să notezi tot ceea ce declar”.

La reîntoarcerea în compartimentul „nostru”, am mimat o mare supărare. Colegii de la Agerpres mi-au transmis regretele lor „sincere” pentru ceea ce aveam să pătimesc ca urmare a imprudenței mele. După ce le-am relatat sec discuția cu Petre Borilă au amuțit.

Al doilea „episod” s-a petrecut în 1967, când – aflat la Budapesta, într-o delegație a RTV – am solicitat insistent gazdelor să ne procure bilete la „Cabaretul politic”, un fel de teatru de revistă la care aproape toate scenetele conțineau critici la adresa conducerii țării. Îmi traducea, în șoaptă, colega de la Televiziune, Rodica Rarău. Eram uluit. Nu același sentiment nu părrea să-l aibă majoritatea spectatorilor. Se amuzau copios, aplaudau cu convingere, dar nici urmă de încrâncenare. Erau, desigur, obișnuiți cu astfel de scenete.

Cu timpul, am fost la curent cu procesele reformatoare din Ungaria. Știam că Janos Kadar fusese înlăturat de un grup de lideri deciși să schimbe radical situația, începând cu economia Ungariei aflată în pragul declarării oficiale a incapacității de plată la nivel de stat. Din declarațiile lui Grosz anterioare întâlnirii de la Arad rezulta clar opțiunea lui pentru economia de piață, pentru reforma sistemului politic, mai ales, prin introducerea pluripartitismului.

În această conjunctură avusese loc întâlnirea de la Arad. I s-a spus „întâlnire de lucru” pentru a nu devoala amploarea temelor abordate, între care existența pe teritoriul Ungariei a peste 25.000 de cetățeni români care trecuseră ilegal granița. În declarațiile lor oficiale cei doi lideri recunoșteau existența unor puncte de vedere diferite, chiar opuse, asupra unor probleme (fără să le precizeze) și menționau decizia comună de a se trece la elaborarea unei Declarații privind principiile generale care să stea la baza relațiilor reciproce. Adică, întâlnirea nu se încheia cu hotărâri concrete.

Constantin Olteanu și-a exprimat dezamăgirea. În schimb, a fost foarte încântat că a cunoscut câte ceva din procesele tehnologice de multiplicare a imaginilor, astfel încât să se mărească durata filmului despre întâlnire.

În aproape toate zilele de la mijlocul lunii ianuarie 1989, emisiunile de actualități ale Radioteleviziunii și presa tipărită au fost  dominate – în planul politicii externe – de exprimarea poziției României față de deciziile Reuniunii Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), reuniune începută la 4 noiembrie 1988, la Viena. Astfel de conclavuri erau convocate periodic în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki din 1975.

Am avut și un motiv personal să urmăresc procesul consacrat întăririi securității și cooperării în Europa. Așa cum am mai povestit cu mai multe prilejuri, aflându-mă la Helsinki, în ianuarie 1970, ca delegat al TVR la reuniunea anuală a „Eurovizunii” și „Interviziunii” pe tema schimburilor de actualități, am „prins din zbor” o informație referitoare la pregătirea negocierilor referitoare la soluționarea unor probleme vitale care priveau continentul nostru. Cu ajutorul colegilor finlandezi am luat un interviu ministrului de Externe (devenit apoi prim-ministru în mai multe legislaturi), Kalevi Sorsa, prin care se anunța un acord privind declanșarea respectivelor negocieri. Am fost, astfel, primul ziarist român care a transmis această știre a cărei importanță nu mai este nevoie să o subliniez.

În cursul reuniunii de la Viena, chemată să facă un bilanț privind modul în care se îndeplinea Actul final de la Helsinki și măsurile care se cereau luate în continuare, delegația României a propus, între altele, organizarea unei Conferințe de dezarmare convențională în Europa și reluarea negocierilor începute la Stockholm în vederea adoptării de noi măsuri de încredere și de securitate (propunere menționată și în documentul final adoptat de reuniune). Au fost dezbătute, de asemenea, problemele economice și ale colaborării culturale. Un capitol distinct a fost consacrat așa-numitului „coșului trei” referitor la problemele umanitare. Situația drepturilor omului în România a fost criticată de reprezentanții unor țări occidentale (SUA, Canada, Marea Britanie, Olanda). În final, delegația României a prezentat o serie de obiecții și rezerve, pe capitole, față de o serie de prevederi apreciate drept „necorespunzătoare”, conținute în documentul final al reuniunii.