1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Gâlceava pe teme ale trecutului ascundea furtunile la zi

6 – 12 mai

UN 9 MAI, CONTESTAT ȘI DISPUTAT. Ceea ce, în fiecare an, cu excepția aniversărilor, „rotunde”, reprezenta un demers publicistic de rutină, a devenit, la 9 mai 1989, o „treabă” specială pentru noi, cei care lucram în Redacția de actualități TVR. Am în vedere modul în care ni se cerea să reflectăm ceremoniile dedicate – conform formulei oficiale – Zilei proclamării independenței depline de stat a României și a Zilei victoriei împotriva fascismului. Esența indicațiilor consta în marcarea celor două aniversări sub semnul cultivării unor tradiții care vizau nu numai caracterul intern al ambelor evenimente istorice, ci și prețuirea de care se bucură în România tradiții care implicau și alte popoare. În subtext, urma să se militeze pentru valorificarea acestor tradiții în condițiile internaționale de atunci, „în lupta pentru pace și colaborare în Europa și în întreaga lume”. Practic, nu trebuia să ne zgârcim la consumul de peliculă color, deoarece textul oficial trebuia ilustrat „corespunzător”.

Noutatea absolută în ceea ce ne privește s-a „comis” în ajun, la 8 mai 1989. Se știa prea bine că, în Occident, se marchează Ziua Victoriei împotriva Germaniei naziste la data când s-a semnat capitularea în fața celor mai mari comandanți ai trupelor americane, britanice și franceze de pe front. Sovieticii au repetat, însă, ceremonia semnării capitulării și în fața celor mai mari comandanți ai propriilor trupe, a celor care cuceriseră Berlinul. Așa că, practic, aveam de-a face cu… două zile ale Victoriei. Până la 9 mai 1989 consemnam, în mare fugă, ceremoniile din Vest desfășurate de 8 mai. Ei bine, pentru 8 mai 1989 ni s-a cerut să prezentăm, pe larg, respectivele ceremonii. Ceea ce am și făcut cu „imparțialitatea” care caracteriza întreaga presă autohtonă.

Cred că nu este lipsit de interes să redau câte ceva din textul oficial, în care fiecare detaliu urma să transmită un anumit mesaj.

Au fost depuse coroane la Monumentul Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului și a Patriei, pentru Socialism, Monumentul Eroilor Patriei și Monumentului Eroilor Sovietici. Știrea AGERPRES a menționat, ierarhic, coroanele de flori, cele depuse din partea secretarului general al PCR, președintele RSR, Nicolae Ceaușescu, apoi din partea CC al PCR și a guvernului RSR. Au urmat coroanele Ministerelor Apărării Naționale și de Interne, ale CC al UGESR, CC al UTC, Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România, Organizației Pionierilor. A venit apoi rândul altor categorii de instituții, între care Comitetul Foștilor Luptători și Veterani de Război împotriva Fascismului. Pionierii au depus jerbe de flori.

Foarte important (tot conform indicațiilor) era să menționăm cu imaginile aferente personalitățile care au asistat la ceremonii. În acest fel se sublinia atenția care se acorda, la vârful statului, marcării festive a celor două evenimente. Au participat Manea Mănescu, Emil Bobu, Ion Coman, Miu Dobrescu, Gheorghe Oprea, Suzana Gâdea, Vasile Milea, Ion Stoian, Barbu Petrescu (primarul Capitalei, prim-secretar al Comitetului Municipal București al PCR) și mulți alți membri ai CC, ai Consiliului de Stat și ai Guvernului, ai FDUS.

În reportajul pe care l-am transmis s-au inclus, cu grijă, toate momentele protocolare, chiar dacă nu aduceau nimic nou. Gărzile de onoare, alcătuite din ostași ai forțelor armate, membri ai gărzilor patriotice și ai formațiunilor de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, aliniate pe platourile din fața monumentelor, au prezentat (cum altfel?) onorul.

La Monumentele Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului și a Patriei, pentru Socialism, și la Monumentul Eroilor Patriei a fost intonat Imnul de stat al României. La Monumentul eroilor sovietici au fost intonate imnurile de stat ale URSS și RSR. S-au mai depus coroane la Cimitirul Militar Ghencea, cimitirele ostașilor sovietici de la Herăstrău și Jilava, la monumente și cimitire ale ostașilor români și sovietici din alte zone ale țării.

Cu mare „pompă” a avut loc o solemnitate similară la Cimitirul de la Tâncăbești al militarilor britanici căzuți pe teritoriul României luptând împotriva fascismului. S-au depus coroane din partea lui Nicolae Ceaușescu, a Consiliului de Stat și Guvernului RSR, a Ministerului Apărării, Comitetului executiv al Consiliului popular București și din partea Corpului Diplomatic. Aici au fost de față Gheorghe Rădulescu, Lina Ciobanu și unii demnitari de rang inferior, generali și ofițeri. A participat însărcinatul interimar cu afaceri al Marii Britanii, Alan R. Clark, atașatul militar și naval britanic, alți membri ai corpului diplomatic. S-a dat onorul, s-au intonat imnurile de stat ale Marii Britanii și RSR. Reamintesc că ambasadorul britanic fusese retras în semn de protest față de încălcarea drepturilor omului în România.

Tot ceea ce am povestit avea (sau se urmărea să aibă) semnificații politico-istorice majore și, de aceea, mi-am permis să detaliez. În plus, era încă o dovadă a „exigențelor” cărora trebuia să le facem față, în condițiile date.

Nu-mi pot propune, nici în cazul evocării Zilei Independenței și Zilei Victoriei, să mă refer, pe larg, la sucelile și învârtelile la care a fost supusă interpretarea lor de-a lungul mai multor decenii, dar este un subiect atât de pasionant încât nu-l pot ignora integral.

O controversă a privit chiar Ziua de 9 mai 1877. Așa cum stă scris pe statuia lui C.A. Rosetti din centrul Capitalei, la 9 mai 1877, în Adunarea Deputaților, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența absolută a României. Întrucât, la 10 mai, se sărbătorea începutul domniei lui Carol I, s-a „transferat” asupra acesteia sintagma „Ziua Independenței”.

În legătură cu desfășurarea războiului din 1877 – 1878 și cu urmările acestuia controversele continuă și până în prezent (2024), fiecare autor sau coautor de tratate, de manuale, de monografii, de romane (chiar), punea accentul pe unele momente, ignorându-le pe altele. Evident, nu voi descâlci lucrurile în serialul de față. Tratatul elaborat de Academia Română conține atâtea contradicții, inadvertențe încât numai clarificările pe care acestea le impun ar presupune o cercetare ale cărei rezultate se pot prezenta doar pe sute de pagini.

PE CĂRĂRI ACCIDENTATE. În privința Zilei Victoriei, lucrurile sunt mult mai încurcate deoarece au intervenit și intervin tot felul de considerente de ordin conjunctural, de natură geopolitică. Nu este vorba numai despre consemnarea faptelor majore, ci și despre evaluarea unor decizii cruciale, precum aderarea la Axă, participarea la Războiul din Est, întoarcerea armelor, obligațiile asumate prin Convenția de Armistițiu, participarea efectivă la luptele împotriva Germaniei hitleriste și Ungariei hortisto-szalaziste, refuzul marilor puteri de a acorda țării noastre statutul de cobeligerantă, Tratatul de Pace și consecințele acestuia.

Unii autori au evitat „să-și prindă degetele” și să înoate împotriva curentului. Încă din anul 1945, au preferat să se rezume la factologie, scăpând astfel (credeau ei!) de povara unor luări de poziții tranșante, bazate exclusiv pe o documentație solidă, nepartizană. Dacă în episoadele următoare se va ivi ocazia să-mi spun părerea despre un moment sau altul legat de zilele de 9 Mai 1877 și 1945 – în măsura în care cunosc faptele relevante – o voi face cu acribie și cu… plăcere.

Cu toate că însăși ideea unei „istorii oficiale” (s-au tot succedat și schimbat după cum „bătea vântul”) este inacceptabilă, recurg la Tratatul de „Istorie a Românilor”, vol. IX, apărut sub egida Academiei Române, pentru a ilustra modul în care se poate face slalom printre fapte și date „explozive” în legătură cu deznodământul de la 9 Mai 1945:

„În pofida desfășurării nefavorabile a evenimentelor politice și militare și a deciziei luate de aliații occidentali la Casablanca de a impune țărilor Axei capitularea necondiționată, Guvernul român, „Opoziția”, ca și poporul, de altfel, au păstrat mereu speranța reconcilierii cu Națiunile Unite (reamintesc că această noțiune includea, în primul rând, SUA, Marea Britanie, URSS, Franța, China – T.B.) în condiții avantajoase pentru statul român și au acționat în acest sens.

Eșecul scenariilor preconizate pentru trecerea României de partea Națiunilor Unite s-a datorat unor cauze obiective și subiective, interne, dar și externe, o pondere importantă având-o refuzul Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii de a acorda asistență politică și militară în momentul desprinderii de Axă, recunoașterea de către acestea a preponderenței sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia și, mai ales, refuzul sovietic de a accepta chiar și o simplă discuție în ceea ce privește restabilirea graniței estice a României pe Nistru”.