1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Imaginarul înfrânge realitățile

15-21 ianuarie

DIRECT DE LA SURSĂ. Nu exclud posibilitatea, poate chiar probabilitatea ca spațiul pe care îl rezerv „bucătăriei” TVR să fie disproporționat dacă îl raportăm la preocupările majore ale populației țării în perioada de care mă ocup. Perseverez, însă, convins că în viața celor mai mulți concetățeni programele Televiziunii Române, așa cum erau ele, preponderent propagandistice, interesau populația din foarte multe motive. Unul era acela că telespectatorii aflau, cu operativitate, direct de la sursă, ceea ce în popor se numea „scorniceală”, adică o formulă care combina numele localității natale (mai întâi comună, mai apoi, oraș) a liderului suprem cu o caracteristică esențială a activității sale: debordanta fantezie în materie de născocire a măsurilor, de regulă, nepopulare (ca să nu le spun altfel). Aproape nimeni, la începutul anului 1989, nu se aștepta la ceva bun de la cele mai multe decizii ale lui Nicolae Ceaușescu. Doar un strop de speranță că după achitarea, în avans, a datoriei externe se va îmbunătăți întrucumva nivelul de trai.

Al doilea motiv „ținea” de puținătatea modalităților de petrecere relativ comodă a timpului liber. Cu parcimonia impusă de durata zilnică a programului de emisie, se mai puteau viziona un film, o piesă de teatru, o muzică de calitate. În rest, propagandă și iar propagandă. Dar, până la urmă, omul se obișnuiește până și cu prețul mare plătit pentru micile plăceri ale vieții de zi cu zi. Nu mai vorbesc despre timpul acordat vizionării evenimentelor TV din țările vecine. Doar pe o suprafață redusă din teritoriul național nu se puteau „prinde” emisiunile de la bulgari, iugoslavi și de la „moldoveni”, care preluau și programele emise de ruși.

Chiar și atunci când nu se da pubicității nici cel mai scurt comunicat de presă referitor la ce s-a discutat și s-a decis la ședințele din „Sălița mică”, era de ajuns să se urmărească Telejurnalul de seară pentru a se intui cam despre ce a fost vorba. În ediția difuzată la 19 ianuarie 1989, s-au difuzat informații privind modul în care se îndeplinește Hotărârea Marii Adunări Naționale, adoptată la finalul anului 1988 „privind raționalizarea alimentelor și a bunurilor de larg consum”. Caracterul nerealist al prevederilor acestui act normativ nu l-au împiedicat pe Nicolae Ceaușescu să dea vina pentru nerealizări pe conducătorii instituțiilor centrale și locale. Pornea de la ceea ce se stipula în primul articol din Hotărâre, și anume că „ministerele Agriculturii, Industriei Alimentare, Contractării și Achiziționării Produselor Agricole (observați „obiectul muncii” instituțiilor respective – T.B.), consiliile populare, unitățile agricole de stat și cooperatiste sunt obligate să adopte măsuri pentru realizarea producției vegetale și animale la nivelul cerințelor noii revoluții agrare (temă, de asemenea, interesantă, care merită o tratare aparte – T.B.), a fondului de stat planificat, valorificarea mai intensă a disponibilităților de la populație (adică, forțarea acesteia de a vinde la prețuri neconvenabile ceea ce obținea pe loturi individuale, iar în zonele necooperativizate, ceea ce se realiza mai ales în sectorul animalier – T.B.) potrivit sarcinilor rezultate din Programul unic de creștere a producției agricole în gospodăriile personale”.

Denumirea Programului unic era, la rândul ei, pe deplin lămuritoare pentru identificarea modalităților de „jupuire” a producătorilor individuali. Programul pentru 1989 prevedea următoarele cantități:

„Carne, produse din carne, grăsimi: 1.150 mii tone; Pește și produse din pește: 340 mii tone; Lapte și produse lactate proaspete: 9.500 mii hl; Brânzeturi: 105 mii tone; Unt și margarină: 90 mii tone; Ulei comestibil: 205 mii tone; Zahăr: 330 mii tone; Produse zaharoase, de patiserie și cofetărie: 600 mii tone; Ouă: 3.200 mil. bucăți. La carne și produse din carne se vor livra peste 500 mii tone carne tăiată, iar diferența se va livra sub formă de preparate din carne, conserve și produse culinare, cu adaosurile corespunzătoare” (observați diferența dintre 1.150 mii tone și 500 mii tone, dintre carnea și grăsimile propriu-zise și… adaosuri – T.B.).

Așa se proceda cu mai toate produsele agroalimentare. Desigur, n-are sens să reamintesc că nici în 1989, ca (de altfel) nici în anii precedenţi, nu se atinsese măcar jumătate din nivelurile planificate. Conform „indicaţiilor” lui Nicolae Ceauşescu, în Capitală, pe (cap de) locuitor, urmau să fie vândute (ca pondere în total) cele mai mari cantităţi de produse agroalimentare. Într-o Notă a Securității se menţiona că din cele 383 tone de carne tăiată prevăzute în medie pe zi în planul de aprovizionare, se realizaseră doar 125 de tone (36%), din cele 109 tone de brânzeturi planificate se livraseră numai 63 de tone (57,7%); la cartofi situaţia era de-a dreptul catastrofală: din 1.258 tone alocate pentru comercializare, au ajuns în magazine și piețe doar 179 tone (14,2%). La finalul fiecărei Note a DSS se făcea totalul restanţelor cumulate într-o săptămână. La carne, restanţele, în medie, se ridicau la 3103 tone (67,5%), la brânzeturi la 824 tone (62,9%). Situaţii mult mai grave se înregistrau în judeţe, inclusiv în centrele muncitoreşti care – chipurile – beneficiau de un regim de aprovizionare preferenţial.

Evident, tema alimentației surclasa toate elementele componente ale cotidianului. Programul la care mă refer fusese perceput de majoritatea populației țării ca un preludiu la deficitul de hrană în continua creștere, mai ales în județele care nu aveau, din capul locului, resursele necesare pentru atingerea nivelurilor planificate.

Programul nu se limita, însă, la alimentație. Practic, era posibil de anticipat cererea solvabilă a populației (că doar circulația monetară era – și ea – strict urmărită și dirijată), nu global, ci structurat pe entitățile teritorial-administrative de bază (orașe, comune), mai ales că existau, aproape în fiecare județ, unități producătoare de bunuri de consum, fie și numai în sortimente minimale.

În privinţa produselor industriale, se mergea cu detaliile până la absurd. Bunăoară, la textile-încălţăminte se prevedeau cantitățile aferente. Confecţii textile: 21 miliarde lei (din care: paltoane şi haine de iarnă: 4.500 mii buc; pardesie, raglane, canadiene, bluze de vânt: 2.500 mii buc; pantaloni: 6.500 mii buc; rochii şi capoate: 5.800 mii buc; cămăşi şi bluzoane: 17,5 milioane buc); Tricotaje (tricotaje din fire tip lână: 36,6 milioane buc; tricotaje din fire bumbac pentru nou-născuţi: 24 milioane buc.; lenjerie scămoşată din fire tip bumbac: 15,5 milioane buc; ciorapi: 144 milioane per.; încălţăminte: 82,5 milioane per.).

Cine are impresia că exagerez (mă refer în special la generațiile postdecembriste și la „uitucii” voluntari sau… programați, trăitori, în prezent, inclusiv în Europa de Vest și SUA), nu are decât să se ducă la Biblioteca „Monitorului Oficial” și să citească Hotărârea menționată.

OPERAȚIUNEA „RECENSĂMÂNTUL AGRICOL”. În mod normal (orice raportare la „normal” și „normalitate” se cere examinată cu multă grijă când avem de-a face cu o societate în care, în foarte mare măsură, scara valorilor era inversată), un recensământ agricol la nivel național se organizează și se desfășoară la capătul unor perioade relativ îndelungate pentru a se identifica tendințele de natură strategică. În privința lui N.C., este de reținut că nu accepta – sub niciun motiv – să fie dezinformat și, în consecință, se străduia să exercite un control cât mai strict, înainte de toate, în zonele cele mai sensibile. Confruntat cu efectul de bumerang al deciziei de a achita înainte de termen datoria externă, forța exportul de bunuri dintre cele mai solicitate, în special cele agroalimentare. Totuși, nu putea ignora total consumul intern, penuria pe care o provocase în materie de aprovizionare a populației până și cu „pâinea cea de toate zilele”.

Printr-un Decret al Consiliului de Stat, semnat de Nicolae Ceaușescu, se stabilea ca recensământul animalelor domestice să se facă anual. Așa că, s-a efectuat în zilele de 20-28 ianuarie 1989.

Potrivit programelor de popularizare, Liliana Antonaru, director general adjunct în Ministerul Agriculturii, emitea, pe prima pagină a „României libere” aserțiunea următoare:

„Recensământul reprezintă o componentă de bază în realizarea sarcinilor prevăzute în în Planul de dezvoltare a agriculturii pe 1989, a obiectivelor noii revoluții agrare. Având permanent în față orientările și indicațiile clare formulate de secretarul general al partidului, toți lucrătorii din acest sector, de la crescător la specialist, animați de dorința de a le transpune în practică, sunt ferm hotărâți să folosească întreaga capacitate organizatorică și cunoștințele tehnice dobândite pentru intensificarea exploatării pajiștilor naturale și asigurarea bazei materiale pentru desfășurarea normală a reproducției al cărei scop final este sporirea natalității și a prolificității”.

La rândul ei, „Europa liberă” consemna:

„Ziarele fac un tur de orizont al primei zile de recensământ animalier și iau pulsul gospodarilor de pretutindeni. Se fac bilanțuri și se creionează perspective. Motto-ul: nicio vită nerecenzată. Molnar Francisc, crescător de animale din Sfântu Gheorghe, județul Covasna, dovedește că omul sfințește locul și este un bun exemplu de dat în paginile «Scânteii», pentru a-i impulsiona pe gospodarii reticenți față de recensământul animalelor care începuse în ziua precedentă. Familia lui Molnar Francis crește animale de multă vreme: «Specia cea mai îndrăgită, care mi-a adus cele mai multe satisfacții, sunt bovinele», afirma el entuziast în scrisoarea publicată de «Scânteia». A depus mari eforturi pentru creșterea și ameliorarea rasei Bălțata românească. «Cu aceeași dragoste mă ocup și de celelalte specii de animale. Am în ogradă peste 70 de porci, 200 de oi, cinci cai din care trei iepe de prăsilă și doi armăsari testați». Acestea fiind zise, a dat asigurări că e conștient că gospodăriile particulare trebuie să contribuie cu «o cât mai mare cantitate de produse agroalimentare la fondul de stat și cel de autoaprovizionare» și se angajează să facă totul posibilul «de a dezvolta, pe mai departe, fondul animalier, în interesul meu și al întregii societăți»”.

Evident, respectivele declarații aparțineau, în cea mai mare parte, ziaristului. În plus, „averea zootehnică” a gospodarului era mult exagerată de ziar deoarece se urmărea ca sectorul privat să furnizeze o cantitate mult mai mare de produse la fondul de stat. Cu toate acestea, informația se afla în contrasens cu orientările politice generale, respectiv cu perorațiile referitoare la caracterul nociv al proprietății private și la necesitatea extinderii cooperativizării.

Realitățile erau foarte dureroase și în domeniul zootehniei. În timpul recensământului se petreceau scene de coșmar. Populația ascundea animalele în locuri greu de imaginat, autoritățile înăspreau sancțiunile, recenzorii cinstiți închideau ochii, iar cei corupți cereau și primeau mită pentru acceptarea declarațiilor incorecte. Conducătorii complexelor zootehnice de stat și cooperatiste, sub presiunea activiștilor de partid, umflau cifrele, cu intenția de a anunța ulterior tot felul de epizotii pentru justificarea numărului mai mic de animale din „parohia” lor. Cu toate că întreaga operațiune se desfășura sub semnul mistificărilor, până la urmă, tot mai răzbăteau unele adevăruri. În ciuda a tot felul de cosmetizări, rezultatele din 1989 erau, în cele mai multe cazuri, inferioare datelor oficiale pentru anii precedenți. Astfel, comparativ cu 1986, recensământul din ianuarie 1989 a înregistrat scăderi, la bovine de la 6.692 mii capete la 6.416 mii capete, iar la ovine de la 17.342 mii capete la 16.210 mii de capete.

Cred că este interesant să pun față în față aceste statistici cu cele publicate recent despre efectivele de animale consemnate de cele mai recente date oficiale (2023). Astfel, existau, la finalul anului 2022 numai 183 mii capete de bovine, 13.328 capete de porcine.

Paradoxal, consumul intern a crescut considerabil comparativ cu anul 1989. Diferențele s-au acoperit prin majorarea exponențială în 2022 a importurilor de carne. Identificăm, aici, manevrele afaceriștilor, ale lanțurilor de hypermarket-uri care, pe fondul reducerii drastice a producției interne, obțin profituri uriașe. Nu mai insist pe această temă. Aș remarca doar că în contrast cu orientările tot mai evidente din țările vecine (care căutau să asigure o transparență cât mai mare datelor statistice), la noi avusese loc un proces neîntrerupt de restrângere a numărului de informații relevante, astfel încât realitățile economice erau permanent înfrumusețate.

Totodată, se comprimau dimensiunile Anuarelor statistice, principala modalitate de informare a publicului larg. Este suficient să precizez că în anul 1981 Anuarul Statistic al României avea 735 de pagini, pentru a ajunge în 1988 la… 127 de pagini. Cel pentru 1989 era în lucru și a apărut după Revoluție, în urma unor eforturi deosebite pentru operarea corecturilor strict necesare în vederea reflectării adevăratelor stări de lucruri din țara noastră.

Nu a existat domeniu de activitate în care sistemul raportărilor, în primul rând statistice, să nu fi fost deturnat de la scopurile lui firești, informațiile care apăreau în presă fiind filtrate, fardate, mistificate în așa fel încât să reprezinte „muniție” pentru ridicarea în slavă a „justeței politicii partidului și statului sub înțeleapta conducere a tovarășului Nicolae Ceaușescu”.