1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Imposibilul devenit posibil. „Rețeta” poloneză

1  – 7 aprilie

REVOLUȚIA DE CATIFEA. Începutul lunii aprilie a fost marcat la negocierile din Varșovia dintre Putere și Sindicatul Liber Solidaritatea de o înțelegere consistentă, astfel încât a fost posibilă semnarea la 5 aprilie 1989 a documentelor „Mesei Rotunde”. Cel mai important dintre acestea consta în acordul politic, conform căruia întregul mecanism al „Solidarității” (inclusiv Solidaritatea Rurală, Asociația Independentă a Studenților etc.) a fost repus în legalitate. Acordul mai prevedea o radicală restructurare a Guvernului, limitarea drastică a prerogativelor Președintelui Republicii, care trebuia ales în Adunarea Națională (adică Senatul și Seimul împreunp). Senatul era liber ales, iar Seimul avea nevoie de o majoritate de două treimi pentru a trece de veto-ul Senatului la promulgarea legilor. S-a stabilit ca, la primele alegeri parlamentare, 65% din locurile în Seim să revină coaliției alcătuite din PMUP și aliații acestuia, iar 35% din totalul candidaților urmau să fie persoane neînregimentate politic. Alegerile au fost fixate pentru începutul lunii iunie. Esența înțelegerii consta în introducerea Opoziției în mecanismele de exercitare efectivă a Puterii.

Dintre cei 452 de participanți la negocierile finalizate prin realizarea acordului, principalul rol l-au avut, din partea societății civile: Lech Wałęsa (viitor Președinte al Poloniei), Zbigniew Bujak, Władysław Frasyniuk, Bronisław Geremek (viitor ministru de Externe), Lech Kaczyńky, Tadeusz Mazowiecki (viitor prim-ministru), Adam Michnik și Andrzej Stelmachowski, iar din partea puterii: general Wojciech Jaruzelski, Władysław Baka, Stanisław Ciosek, general Czesław Kiszczak, Adam Gdula, Aleksander Kwasniewski (viitor Președinte al Poloniei) și Janusz Reykowski.

„Țara ereticilor politici” – cum a fost numită Polonia la Kremlin – a putut face, astfel, o demonstrație „pe viu” a posibilităților de desfășurare a unei revoluții nonviolente. A fost, după formularea inspirată a lui Václav Havel, o „revoluție de catifea”.

Prin înțelegerea elitelor, prin efortul comun de a găsi soluții negociate, cele două „tabere” – aripa moderată a Puterii și cea moderată a Opoziției – s-au apropiat, fiind puse astfel bazele viitoarei clase politice poloneze. După cum atrăgea atenția Adam Michnick într-un studiu publicat în România, unii dintre revoluționari au considerat frustrantă această angajare într-o tranziție negociată, apreciind că nu se consideră părtași la acest „compromis”. Explicația privind strategia adoptată de opozanții moderați a fost dată de un alt important disident polonez, Jacek Kurón, în felul următor:

„Mulți dintre prietenii noștri, membri ai opoziției din Polonia, ne-au întrebat: de ce mergeți la negocierile mesei rotunde? Nu ar fi mai bine să continuăm să organizăm oamenii pentru a mări potențialul unei explozii sociale – o explozie socială care ar mătura sistemul totalitar? Răspunsul nostru a fost: «Nu». Nu vrem să distrugem sistemul prin forță. Pentru aceasta pot fi enumerate câteva motive. Cel mai simplu este acela că totalitarismul este un sistem creat și proiectat în mod artificial, iar un asemenea sistem distruge toată viața din jurul lui. Dacă distrugi un asemenea sistem politic nu poți restaura un sistem din trecut sau importa  un sistem din afară. Trebuie să creezi un sistem nou. Dar acest sistem nou ar fi, de asemenea, construit în mod artificial și ar readuce toate defectele vechiului sistem”.

Tot Kurón a argumentat că negocierile „Mesei rotunde” au reprezentat un eveniment revoluționar prin care a fost înlăturat regimul totalitar. Transmise de televiziune fără a fi cenzurate negocierile au confirmat faptul că (tot potrivit lui Kurón), „totalitarismul a fost distrus într-o asemenea măsură încât, practic, s-a instalat în Polonia un sistem și regim democratic”. Mai precizez că, prin schimbul zilnic de actualități, am avut posibilitatea să urmăresc pas cu pas modul în care la Televiziunea oficială poloneză se transmiteau fragmentele cele mai elocvente prin emisiunile la care participau reprezentanții „Solidarității”.

CUTREMUR, LA SCARA UNUI ÎNTREG SISTEM MONDIAL. Se impune să mă refer, totuși, fie și numai pe scurt, la ceea ce a urmat în Polonia de-a lungul a două luni.

Astfel, la 7 aprilie 1989, Seimul a adoptat noua lege electorală și a schimbat Constituția, introducând instituția Președintelui și pe cea a Senatului. În urma noilor prevederi, Comitetul Cetățenesc de pe lângă Lech Wałęsa a decis ca listele de candidați să fie pregătite de comitetele regionale și voievodale, care apăruseră spontan la începutul anului 1989. Tot Comitetul Cetățenesc a hotărât ca Opoziția să prezinte câte un candidat pentru fiecare din locurile care îi reveneau în cele două corpuri legiuitoare, respectiv 161 de mandate la Seim și 100 la Senat.

Peste câteva zile, la 17 aprilie, „Solidaritatea” a fost înregistrată, din nou, la Tribunalul din Varșovia, iar la 20 aprilie și Uniunea „Solidaritatea” a Agricultorilor Individuali. Practic, a avut loc o nouă înregistrare, iar nu relegalizarea Uniunii, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, a constituit un compromis acceptabil și pentru Opoziție. Până la sfârșitul lunii aprilie, s-au completat listele cu candidații, care au fost prezentați electoratului. Pe afișe, fiecare candidat era fotografiat împreună cu Wałęsa, astfel încât alegătorii să știe cine aparține echipei care contribuise esențial la succesul „Mesei Rotunde”. La rândul lui, Guvernul a înregistrat pe liste mulți candidați necunoscuți, sperând astfel că se vor obține mai multe voturi.

Campania electorală s-a desfășurat într-o atmosferă deosebit de tensionată, ajungându-se, la 1 mai 1989, chiar la tulburări și incidente la Gdańsk, Varșovia și Wrocław. Autoritățile au folosit din plin presa aservită pentru discreditarea candidaților Opoziției. Aceasta a reacționat eficient prin cotidianul „Gazeta Wyborcza”, lansat la 8 mai, într-un tiraj de 150.000 de exemplare (colectivul redacțional era condus de Adam Michnik), prin săptămânalul „Solidarității” („Tygodnik Solidarność”) și emisiunea Studioului Electoral al Solidarității, inclus în programul Televiziunii oficiale. Acesta și-a început activitatea la 9 mai 1989.

Un alt moment important s-a înregistrat la 17 mai, când Seimul a recunoscut Bisericii Catolice poloneze statutul legal de persoană juridică, ceea ce a înclinat mai mult balanța în favoarea Opoziției. Spre finalul lunii mai s-au consemnat, din nou, conflicte, întrucât Puterea refuza să înregistreze Uniunea Independentă a Studenților, ceea ce era, practic, o încălcare a înțelegerilor de la „Masa Rotundă”, iar președintele Comitetului Radio-Televiziunii a oprit emisiunile unuia dintre programele „Solidarității”.

În cele din urmă, la 4 iunie 1989, au avut loc primele alegeri legislative, parțial libere, din istoria postbelică a Poloniei. În pofida unei prezențe relativ reduse la urne (doar 62% dintre persoanele cu drept de vot, ceea ce a fost o mare surpriză îndeosebi pentru Opoziție, confirmând, totodată, gradul ridicat al apatiei populației), alegerile au fost un triumf pentru „Solidaritatea”, care a obținut toate cele 161 de mandate din Seim și 99 din cele 100 de locuri din Senat.

Este de prisos să mai precizez că tot ceea ce s-a întâmplat în Polonia în perioada respectivă s-a urmărit cu maximă îngrijorare în cercurile conducătoare de la București.