1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În absența plasei de siguranță

15-21 ianuarie

În absența plasei de siguranță

CURIOZITĂȚI FĂRĂ FRONTIERE. Cine urmărea, în acele zile din ianuarie, fluxul de știri din presa românească nu avea dificultăți deosebite în a descifra tot felul de subtilități. În condițiile în care Agerpres deținea monopolul surselor de informare utilizabile de redacțiile ziarelor și Radioteleviziunii, aflată sub un control strict și sub presiunea unui număr uriaș de restricții. Se împuținau în ritmuri rapide știrile care aveau ca surse agențiile din Ungaria (MTI), Polonia (PAP) și URSS (TASS). Ceea ce apărea, din când în când, prin sursele amintite, viza, în special, aspecte marginale ale vieții cotidiene din țările respective. Se ajunsese ca informațiile din sfera politică să fie incluse exclusiv în Buletinele de uz intern, cu circulație foarte limitată chiar în rândurile ziariștilor.

Pe vremea aceea, avea succes un banc. Cică Napoleon a revenit pe pământ. După ceva vreme a organizat o conferință de presă. Una dintre întrebări a fost astfel formulată: „Ce v-a plăcut mai mult în SUA, Franța și… România?”. Napoleon a răspuns: „La americani mi-a plăcut progresul științifico-tehnic, la compatrioții mei, libertinajul, iar la români, Agenția de presă Agerpres”. Atunci au sărit mai mulți ziariști pentru a afla motivația opțiunii Împăratului în cazul României. Iată explicația lui Napoleon: „Mi-a plăcut această agenție care informează într-o asemenea manieră încât, nici până astăzi, lumea nu ar fi știut că am pierdut bătălia de la Waterloo!”.

Colegii de la Agerpres n-aveau nicio vină pentru ceea ce se întâmpla în și cu instituția în care lucrau. Erau ținuți în lesă de reglementările impuse de „conducerea superioară de partid și de stat”.

CE SE TAIE NU SE FLUIERĂ. Una dintre cele mai caracteristice modalități de (dez)informare se regăsea în foarte puținele relatări despre Polonia, și acelea prin utilizarea unor formule extreme de scurte și confuze.

La 18 ianuarie 1989 se deschiseseră lucrările celei de-a XX-a Plenare a CC al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), forum chemat să ia o decizie istorică privind drumul care urma să fie ales pentru viitorul apropiat. PMUP era profund scindat; lupta reformatorilor cu conservatorii atinsese apogeul. Nu fără temei, la București se considera că, atunci, la Varșovia, se hotăra, într-un anumit fel, „soarta socialismului”.

Nu-mi propun să intru în detalii. Sintetizez doar informațiile din presa poloneză și din cea internațională (minus România). S-a insistat asupra faptului că, încă de la începutul lucrărilor Plenarei, membrii veterani ai partidului l-au înfierat pe generalul Wojciech Jaruzelski „pentru slăbiciunea arătată în fața dușmanului și pentru abandonarea cauzei socialismului”. În PMUP era valabilă regula nescrisă ca liderului suprem să nu i se aducă critici personale, așa cum se obișnuia în cazul unui politician civil. În public, trebuia să i se arate respect, stimă. Cutuma a fost ignorată când veteranii comuniști s-au întrunit la sediul central al partidului, clădire aflată la intersecția străzii „Lumea Nouă” cu bulevardul „Ierusalim”, în centrul Varșoviei. Cunosc această clădire deoarece acolo, în câteva rânduri, am luat interviuri unor membri ai Guvernului polonez. Jaruzelski era hotărât să înceapă discuțiile cu „Solidaritatea” și să ajungă la o înțelegere care să asigure pacea în fabricile poloneze. În ultimele trei luni, „Solidaritatea” fusese pregătită să înceapă negocierile. Cuvintele rostite de Wałęsa au fost: „Sunt pregătit să discut și cu diavolul, dacă ar fi spre binele Poloniei.” Acum, generalul se confrunta cu împotrivirea comuniștilor, care doreau să blocheze orice înțelegere cu opoziția, considerând că, în acest fel, s-ar pierde puterea.

Jaruzelski și prim-ministruk Mieczysław Rakowski au încercat să explice tipul de împărțire a puterii la care se gândiseră. Majoritatea conducerii partidului avea îndoieli. „Am întâmpinat o opoziție dură”, spunea doctorul Janusz Reykowski, profesor de psihologie la Varșovia și comunist proeminent, care fusese consilier în Ministerul de Interne timp de 25 de ani. „Mulți oameni din partid considerau că Solidaritatea era un grup de agenți străini și de aventurieri.” Problema cea nai importantă era legalizarea sindicatelor libere. Generalul Jaruzelski a spus că păstrarea stabilității economiei fără „Solidaritatea” era imposibilă; la fel, și menținerea puterii discreționare pe care PMUP o avusese zeci de ani. Apoi, vorbind din experiența acumulată în perioada în care a fost în vigoare Legea marțială, a apreciat că sindicatul nu putea fi distrus. „Nu avem de ales decât să începem aceste discuții”, a declarat el. În consecință, a cerut imediat votul de încredere. Dacă ei, comuniștii, doreau să încerce să guverneze în timpul unei crize constituționale fără membrii cei mai puternici ai regimului, erau bineveniți să o facă. În încheiere, a obținut o victorie copleșitoare. În ziua următoare a precizat că discuțiile la „Masa Rotundă” cu „Solidaritatea” aveau să înceapă la 6 februarie, sperând ca atunci să se ajungă la o înțelegere prin care să se pună capăt îndelungatei crize din Polonia. A fost ziua în care vechiul partid a murit.