1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Limitele posibilului și infinitul speranțelor

8  – 14 aprilie

PÂNĂ LA CAPĂT. CARE CAPĂT? Reamintesc că șapte literați i-au scris președintelui Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, pentru a protesta față de concedierea lui Mircea Dinescu de la săptămânalul „România Literară”. S-au adresat acestuia pentru a-i aminti să-și facă datoria de a-i apăra pe membrii organizației pe care o „păstorea”. L-au îndemnat să îl apere pe Dinescu și să pună capăt persecutării scriitorului. Totodată, au amintit că „USR există pentru a proteja forțele creative ale culturii române”.

Reamintesc, de asemenea, că autorii au fost Geo Bogza, în vârstă de 81 de ani, Ștefan Augustin Doinaș, 67 de ani, Dan Hăulică, 67 de ani, Octavian Paler, 63 de ani, Andrei Pleșu, 40 de ani, Alexandru Paleologu, 70 de ani, și Mihai Șora, 73 de ani. Cei mai mulți au debutat înainte de-Al Doilea Război Mondial, valoarea, consacrarea lor fiind în afara oricărei discuții, cel puțin la acea vreme.

Multe dintre toate cele ce s-au întâmplat atât înainte de 1990, cât și după, în legătură cu unii semnatari ai Scrisorii, precum și cu alți literați vizibili și vocali nu pot fi nici explicate și nici înțelese dacă nu facem trimitere la o altă fază „preliminară”, respectiv o reuniune desfășurată în locuința lui Mircea Dinescu în toamna anului 1988. Poetul rebel „convocase” 15 scriitori pe care îi considera apropiați, mai ales în privința opiniilor. Era un demers destinat coagulării unor acțiuni de protest față de stările de fapt din țară, cu accent pe spațiul intelectual, cu precădere cel scriitoricesc.

În volumul V al „Cărții Albe a Securității” este publicată o „stenogramă” amplă a discuțiilor din locuința lui Mircea Dinescu, locuință împânzită cu „tehnică” de specialiștii din DSS. Imprudența participanților era, deci, la un nivel maxim. Chiar dacă textul la care mă refer este foarte lung, unii combatanți (între care Mircea Iorgulescu) au apreciat că nu a fost redată integral discuția cu pricina. Dar, oricum, ceea ce s-a publicat lămurește multe.

Evident, nu este cazul să reproduc în acest episod tot textul (fie și numai cel publicat în „Cartea Albă a Securității”), ci se impune să fac doar unele trimiteri la ceea ce se afirmase într-o variantă mai avansată a proiectului unui Protest cât de cât închegat, coerent.

Prima temă a vizat existența Uniunii Scriitorilor. Practic, activitatea acesteia încetase la începutul anilor ʼ80 din secolul trecut. Nu s-a mai respectat nicio prevedere statutară, începând cu obligativitatea organizării de Congrese și de Conferințe Naționale. La fel, organismele de conducere ale Uniunii nu mai funcționau de mulți ani. Participanții la discuțiile conspirative din toamna anului 1988 se refereau, în termeni foarte critici, la această situație. Astfel, au dat și una dintre explicațiile faptului că au recurs la o Scrisoare de protest. Nu aveau cum să se exprime în forurile statutare ale Uniunii Scriitorilor, inexistente în fapt. Mai mult decât atât: organizația PCR a Uniunii Scriitorilor fusese dizolvată, membrii acesteia fiind repartizați în structurile de partid de la locurile lor de muncă, iar în cazul pensionarilor, în organizațiile „de cartier”. S-a acționat astfel încât să nu mai fie posibilă adunarea laolaltă a unor grupuri mai mari de scriitori în formule legale, inclusiv „pe linie de partid și de UTC”.

În proiectul la care mă refer se spunea, între altele:

„Cum nu vrem să practicăm evaziunea de la întrebările dramatice pe care ni le pune viața, ne vedem nevoiți să dăm glas îngrijorărilor noastre într-o confesiune comună. O facem animați de răspunderea intelectuală și civică de care nu se poate exonera nimeni, încredințați că nicio nepăsare nu mai pot fi azi inocentă, fiind și dornici să contribuim la remedierea unor fenomene negative ce riscă, prin gravitatea și proporțiile lor, să aducă intereselor naționale și culturii române prejudicii cu consecințe incalculabile și imprevizibile”.

În continuare, se prezenta o dovadă concludentă a amintitei implicări:

„În timp ce spiritul critic a fost din ce în ce mai mult anihilat și s-a instaurat un stil triumfalist de prezentare a realității, societatea românească traversează, după părerea noastră, o criză morală complexă și paralizantă, extrem de primejdioasă, ea amenințând să degradeze sau chiar să distrugă valori etice de bază ale ființei și identității noastre naționale. Proliferează, pe de o parte, descurajarea, resemnarea, sentimentul de insecuritate, iar, pe de alta, arbitrariul birocratic, corupția și carierismul mărunt, orb și servil. Se înmulțesc abuzurile și ilegalității,, se adâncește încrederea în legi, în societate, în dreptul la opinie, se exacerbează instinctul de supraviețuire personală, indiferent la ce se întâmplă celorlalți, cea ce macină și îmbolnăvește grav morala publică. În locul profesionalismului și competenței sunt încurajate amatorismul, diletantismul și activismul steril. În locul responsabilității autentice, executarea mecanică a unor dispoziții care, adesea, ignoră sau desfid legile”.

CURAJUL SE ALIMENTEAZĂ DIN PROPRIA FRICĂ. După preambulul citat, autorii proiectului de Protest au trecut la unele concretizări, acuzând drept forme fără fond așa-zisele structuri ale „democrației socialiste” inventate de Nicolae Ceaușescu în ideea că, în acest mod, putea să concentreze mai eficient puterea personală și familială, să exercite un control permanent asupra tuturor domeniilor vieții politice, economice, social-culturale. În loc de orice comentarii proprii redau alte câteva fragmente din Protest.

„Ne îngrijorează profund exodul de valori care amenință să secătuiască patrimoniul nostru de competență și inteligență. Considerăm că acest fenomen a devenit mai mult decât alarmant și că trebuie luate măsuri pentru a se înlătura cauzele lui, nu măsuri coercitive și represive pentru limitarea efectelor. Ne îngrijorează, de asemenea, tot ce e de natură să umbrească imaginea țării noastre peste hotare și socotim că este nevoie să se acționeze cu luciditate, fără iluzii trandafirii și periculoase, pentru a evita lezarea intereselor naționale ale României. În aceeași ordine de idei, ne îngrijorează izolarea tot mai mare a culturii noastre de viața culturală internațională, împuținarea fără precedent a contactelor, a posibilităților de informare, însingurarea și închistarea în care suntem siliți să de adâncim (…)

Dogmatismul de tip stalinist revine ca o fantomă în practicile Consiliului Culturii. Prin aceste practici dogmatice, care au adus și în trecut daune enorme culturii române și care au fost la timpul lor condamnate oficial, șansele culturii române de a se afirma, în țară și peste hotare, sunt boicotate de însăși administrația care are gestiunea vieții culturale. Numeroase cărți sunt desfigurate de către o cenzură care, teoretic, nu mai există, dar, practic, devine din ce în ce mai agresivă, la adăpostul ilegalității ei, al lipsei totale de criterii și al interpretărilor abuzive. Scriitorii sunt obligați să ducă lupte istovitoare și deprimante cu arbitrariul și reaua-credință a cenzurii și, în numeroase cazuri, își văd creațiile sfârtecate sau condamnate să nu ajungă la cititori. Suntem împiedicați să fim cu adevărat scriitori cetățeni, să abordăm în cărțile noastre problemele cele mai acute ale societății noastre, realismul devenind în mod paradoxal cel mai puțin dorit de către cei care pot bloca, după bunul lor plac, procesul normal de obstacole din ce în ce mai mari în calea afirmării lor și multe talente sunt sugrumate înainte de a ieși la lumină. Aceste fenomene de care ne izbim, fiecare în felul său și toți împreună în feluri comune, amenință să arunce cultura română într-o stare de criză care va afecta și personalitatea noastră culturală și ceea ce vom lăsa mărturie despre epoca noastră, sărăcind în mod deliberat și iresponsabil patrimoniul spiritual național”.

Din păcate, acest text n-a fost definitivat. Așa că Protestul a rămas, pentru posteritate, drept o nouă mărturie despre acele vremuri „complicate”, inclusiv (sau mai ales) în planul conștiințelor civice, atâtea câte s-au manifestat, fie și numai la modul intenție.