1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Lumile paralele într-o simbioză a suprarealismului cu viața reală

25  – 31 martie

DISPARIȚIA ILUZIILE ȘI MULTIPLICAREA DEZAMĂGIRILOR. Dacă trecem în revistă cotidianele apărute în ziua aniversară de 28 martie 1989, nu ne va fi greu să identificăm, într-o autentică retrospectivă a unui deceniu și jumătate de viețuire în Republica prezidențială. Am fost „victimele“ voinței proprii, ale orgoliilor unei singure persoane, de fapt, o singură personalitate, evaluată din cele mai diverse unghiuri de abordare, științifică ori jurnalistică, ori ambele.

Ce s-a spus public sub cupola marelui Palat din Dealul Mitropoliei, ce promisiuni s-au metamorfozat, în timp relativ scurt, în contrariul lor. De aceea merită – pentru reîmprospătarea memoriei – să ne reamintim câte ceva din desfășurarea ședinței din 28 martie 1974, a Marii Adunări Naționale (MAN):

În prima parte a anului  avuseseră loc alegeri pentru așa-numitul for legislativ al țării. Cu trei zile înainte de sfârșitul lui mărțișor, „aleșii națiunii” se reuneau în prima ședință, de constituire. Deputații cu stagii mai îndelungate, dar și nou-intrații, au trăit, în cascadă, momente în premieră.

Evenimentul a fost descris, în memoriile sale, de Silviu Curticeanu:

„Atmosfera încărcată de emoție, liniștea apăsătoare, suspansul determinat de întredeschiderea ușii laterale, erau brusc întrerupte de intrarea în Aulă a lui Nicolae Ceaușescu; s-a declanșat un tărăboi infernal, determinat de ropote de aplauze, de ovații și de lozinci de tot felul, potrivite pentru o manifestație într-o piață publică, dar vădit contrastante cu solemnitatea unei sesiuni parlamentare. La masa prezidiului, cel mai bătrân dintre bătrâni (Ștefan Voitec) face oficiul de gazdă și, după ce validează pe toată lumea, lasă loc Biroului nou ales să asigure desemnarea Președintelui României”.

Pentru că instituția ca atare nu apărea în Constituție, în aceeași zi, în prima ședință a MAN după alegeri a fost modificată, cu o viteză uluitoare, Legea fundamentală.

„Misiunea de onoare” de a prezenta propunerea privind alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de cel dintâi Președinte al Republicii Socialiste România a revenit lui Emil Bodnăraș, același care a oficiat procedeul aferent la ședințele Prezidiului Permanent, Comitetului Executiv și la Plenara CC al PCR. Încredințarea „misiunii” acestui ultim veteran din echipa lui Dej se dorea o expresie a celei mai înalte prețuiri a vieții și operei lui Nicolae Ceaușescu, a „unității de nezdruncinat a întregului popor în jurul conducătorului iubit”.

Practic, nu s-a mai pus la vot propunerea. Aplauzele, ovațiile, uralele au zguduit minute în șir istoricul edificiu. Ștefan Voitec, președintele MAN a considerat atmosfera din Aulă drept „aprobarea unanimă, entuziastă a propunerii”. A urmat jurământul proaspătului Președinte al RSR:

„Jur să slujesc cu credință patria, să acționez cu fermitate pentru apărarea independenței, suveranității și integrității țării, pentru bunăstarea și fericirea întregului popor, pentru edificarea socialismului și comunismului în Republica Socialistă România!

Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, să fac totul pentru aplicarea consecventă a principiilor democrației socialiste, pentru afirmarea în viața societății a normelor eticii și echității socialiste!

Jur să promovez neabătut politica externă de prietenie și alianță cu toate țările socialiste, de colaborare cu toate națiunile lumii, fără deosebire de orânduire socială, pe baza deplinei egalități în drepturi, de solidaritate cu forțele revoluționare, progresele de pretutindeni, de pace și prietenie între popoare!

Jur că îmi voi face întotdeauna datoria cu cinste și devotament pentru strălucirea și măreția națiunii noastre socialiste, a Republicii Socialiste România!”.

Președintele MAN i-a pus eșarfa tricoloră cu Stema RSR și i-a înmânat Sceptrul prezidențial. Ambele operațiuni s-au desfășurat cu succes, ca efect al repetițiilor din ajun la Ministerul Apărării Naționale sub supravegherea atentă a lui Emil Bodnăraș.

În pofida aversiunii față de monarhie, pentru ceremonia din 1974, lui Ceaușescu i-a fost înmânat un sceptru, copiat, la cererea lui, după cel al Regelui Ferdinand I.

În legătură cu acest „obiect” Silviu Curticeanu nota:

„Momentul se voia festiv și solemn, dar pentru mine era mai mult hazliu din pricina buclucașului sceptru, ce-mi lăsa mereu impresia că asist la scena încoronării unui monarh în travesti dintr-un film de epocă prost regizat.

Nu știu dacă ideea sceptrului îi aparținea lui Ceaușescu sau i-a fost sugerată de cineva; știam doar că sceptrul, indiferent de etimologia lui latină sau greacă, înseamnă un baston încrustat cu metale și pietre prețioase, ce reprezintă un însemn al puterii monarhului, iar în varianta sceptre de fer desemnează guvernările despotice; am avut de multe ori toiagul în mână, dar nefiind acolo la data confecționării lui, nu știu din ce metal era făcut și cât de prețioase erau pietrele ce-l înscrustau; am aflat pe propria-mi piele că din orice metal a fost croit, în mâna lui Ceaușescu el a devenit grotesc și tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute”.

Cu ocazia alegerii, Salvador Dali i-a trimis o telegramă cu următorul conținut, publicată în „Scânteia”, la 4 aprilie 1974:

„Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidențial”.

Ulterior, s-a spus că excentricul mare artist ar fi sesizat astfel ridicolul situației: telegrama ar fi conținut, în puține cuvinte, o ironie la adresa lui Nicolae Ceaușescu…

Mai redau ce a mai spus Silviu Curticeanu:

„Ceaușescu a prețuit atât de mult însemnul puterii primit în 1974 încât îl păstra în biroul său din Comitetul Central. Urma sceptrului lui Ceaușescu a fost pierdută după ce revoluționarii din decembrie 1989 au pătruns în sediul Comitetului Central”.

CURAT CONSTITUȚIONAL! În orice țară, modificarea Legii fundamentale (chiar cu o singură virgulă) a reprezentat și reprezintă un act legislativ suprem, mai ales când este vorba despre schimbări esențiale – de la introducerea unui întreg titlu la modificarea a zeci de articole. Trebuie să recunoaștem, cel puțin la nivel de principiu, că, în acest mod, a apărut o situație nouă, cu influențe considerabile la nivelul întregului stat, la scara întregii societăți. Ba, mai mult decât atât: schimbările n-au fost în direcția unui plus de minimum de democratism real, ci exact în sens contrar. Cum am mai remarcat, prin revizuirile de fond, s-a întrezărit – până la limitele de sus ale sistemului totalitar – acapararea absolută a puterii de către Nicolae Ceaușescu.

Conform Constituției modificate și completase, președintele RSR era șeful statului și reprezenta puterea în stat în relațiile interne și internaționale; prezida  Consiliul de Stat și ședințele Consiliului de Miniștri, ori de câte ori era necesar; stabilea măsurile de importanță deosebită pentru interesele supreme ale țării; numea și revoca viceprim-miniștri, miniștri și președinții altor organe ale administrației de stat și membrii Tribunalului Suprem; acorda gradele de general, amiral și mareșal; conferea decorații și titluri de onoare; acorda grațierea; acorda  cetățenia; aproba renunțarea la cetățenie și retragerea cetățeniei române; acorda dreptul de azil; stabilea rangurile misiunilor diplomatice, acredita și rechema diplomații României; primea scrisorile de acreditare și de rechemare ale ambasadorilor în România; încheia tratate internaționale în numele României; proclama starea de necesitate.

Am cunoscut doi mari specialiști în domeniul Dreptului constituțional, Constantin Stătescu și Mircea Lepădăscu. Ambii au considerat că modificarea substanțială a Legii fundamentale adoptate în 1969 a dus la înrăutățirea sistemului și regimului politico-social din țara noastră în toate sensurile posibile și imposibile. Până atunci, aveau o bază constituțională pentru funcționarea organismelor de conducere colectivă, precum Consiliul de Stat și Consiliului de Miniștri. A existat, de asemenea, o anumită separare a Puterilor în Stat, se instituise un control public minimal asupra ansamblului de autorități și… multe alte reglementări în pas (măcar declarativ) cu cerințele modernizării statului. Toate acestea au dispărut prin votul Marii Adunări Naționale din 28 martie 1974. Era opinia lor avizată, împărtășită, desigur, într-o manieră conspirativă. Perioada care a urmat a fost marcată, din păcate, de nenumărate dovezi că au avut dreptate.