1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Mâna destinului, înlocuită cu dosarele de cadre

11  – 17 martie

CÂND FORMA BATE FONDUL. Ceea ce se întâmpla la începutul lunii martie 1989 reconfirma, uneori, într-o manieră dramatică, înlocuirea forului deliberativ statutar, reprezentat de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR (CPEx) prin deciziile Cuplului prezidențial adoptate „în secret”. Convocarea respectivului for nu mai avea alt rost în afara celui de a atesta că se respecta forma, însă, în realitate, se proceda în dauna fondului. Ceea ce s-a putut consemna la ședința CPEx din 17 martie 1989 impune o structurare specială a episoadelor aferente perioadei luate în vizor.

Să încep – obligat de cursul întâmplărilor – cu ajunul evenimentului cu pricina. Nu exclud că, pe alocuri, voi comite un abuz de detalii, însă, se va vedea că nu strică deloc cunoașterea ceva mai aprofundată a mecanismelor care au dus la înălțarea unora și la căderea altora dintre nomenclaturiști, după criteriile pe care Nicolae și Elena Ceaușescu le-au impus, fără drept de apel.

ABSENȚA NUANȚELOR ȘI SURPLUSUL DE CLIȘEE. În calitatea pe care o aveam la RTV fusesem informat, la 16 martie 1989, că a doua zi urma să se țină „o importantă ședință a CPEx”. Constantin Mitea mi-a „sugerat” că ar fi bine să pregătim pentru „Telejurnalele” din perioada respectivă mai multe reportaje cu „iz de bilanț” (formularea îi aparținea), întrucât la ședința cu pricina urma să se dezbată „Raportul privind analiza pe bază de bilanț a rezultatelor obținute pe ansamblul economiei naționale, formarea și utilizarea resurselor financiare în 1988”. Ce însemna, practic, „analiza pe bază de bilanț”? Documentul prezenta starea finanțelor țării, de regulă, la final de an, simultan cu interpretarea cifrelor (atât cât permitea „Stăpânirea”) referitoare la un complex de factori, în interacțiunea lor. O detaliere a acestei – să-i zicem – definiții va permite să se înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat la 17 martie 1989. Analiza avea cinci capitole principale: 1. Producția, veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare; 2. Finanțele publice; 3. Echilibrul extern; 4. Banii și creditele; 5. Asanarea financiară a pierderilor.

Chiar în condițiile în care datele statistice erau „înfrumusețate”, a fost imposibil să nu se consemneze scăderea producției industriale în 1988 față de 1987 de la 462 miliarde de lei la 459 miliarde de lei, volumului valoric al activității din construcții de la 60 miliarde de lei la 57 miliarde de lei, al serviciilor financiar-bancare de la 21 miliarde de lei la 18 miliarde de lei (ca să dau numai câteva exemple), ceea ce se reflecta în rezultatele financiare pe ansamblul economiei.

Nu este strict necesar să recurg la multe alte probe tot atât de grăitoare, însă – pentru a ne apropia de fondul întregii „chestiuni” – este bine să amintesc că, în comparație cu începutul deceniului (1980), în 1988 producția marfă la 1.000 de lei fonduri fixe se micșorase de la 1.539,1 lei la 1.261,5 lei, iar cheltuielile totale la 1.000 de lei producție marfă crescuseră de la 796,8 lei la 872,1 lei. În sectorul agricol cooperatist, rezultatele erau și mai slabe. Diminuări semnificative se înregistrau și în cazul alocărilor sociale, al veniturilor populației și al investițiilor. În schimb, stocurile crescuseră cu 5 procente față de anul 1987.

Din punctul de vedere al populației, elementul esențial îl constituia, desigur, diminuarea puterii de cumpărare, concomitent cu accelerarea procesului de deteriorare a raportului dintre potențialul ei bănesc și posibilitățile economiei de a satisface cererea de mărfuri și servicii. Accentul irațional pus pe export  avea ca efect dramatic penuria cronică a produselor de bază, alimentare și nealimentare.

În comunicatul oficial privind ședința CPEx din 17 martie 1989 nu se spunea, însă nimic despre aceste teme reale, totul fiind învăluit în frazeologia propagandistică bine cunoscută.

Ședința CPEx a început la ora 10,20, așa cum fusese prevăzut. Pentru noi, cei care lucram la RTV era bine că se optase pentru desfășurarea reuniunii în cursul dimineții. Știam că „procesul” de aprobare a Comunicatelor de presă (deși proiectele erau scrise din ajun) dura enorm din cauza dificultăților tot mai mari cărora trebuia să le facă față Constantin Mitea (cel care scria proiectul) pentru a împăca și varza (ritualul propagandistic), și capra (informațiile destinate populației în condițiile unor realități tot mai dure).

Ceea ce părea o banală ședință a devenit prilejul declanșării unui scandal imens. Stenograma din Arhiva Cancelariei a CC al PCR depune mărturie în acest sens.

Deschizând lucrările, Nicolae Ceaușescu a anunțat punctul 1 al ordinii de zi, „Raportul privind analiza pe bază de bilanț…”, și i-a întrebat (ceea ce nu prea obișnuia) pe cei de față: „Ce aveți de spus, tovarăși?”. Tot contrar cutumei, a ținut să intervină – de la început – Manea Mănescu. Personajul (pentru că nu-i pot spune altfel, cu toate că s-ar cuveni să fie „definit” în termeni mult mai aspri) nu mai avea funcții de conducere efectivă în administrația publică. Pe unde se perindase „nu lăsase loc pentru bună ziua”. În ordine cronologică, provocase reacții extrem de negative ale celor cu care venise în contact, mai ales în perioadele în care îndeplinise funcția de director general al Direcției Centrale de Statistică (1951-1955), ministru al Finanțelor (1955-1957) și, mai abitir, în cea de prim-ministru (1974-1979). În 1989, era vicepreședinte al Consiliului de Stat și… președinte al unui cvasiinexistent Consiliu Național pentru Gospodărirea Unitară a Fondului Funciar. Era, totuși, membru al CPEx, precum și membru în Biroul Permanent, ceea ce îi conferea postura de component al grupului celor 10 care alcătuia respectivul organism, suprapus tuturor celorlalte structuri de conducere a partidului și statului (și la aceste aspecte m-am mai referit).

În maniera sa ușor vicleană, într-o combinație ciudată a „savantâlicurilor” cu „umilința”, acad. Manea Mănescu a spus:

„Vă rog să-mi permiteţi, tovarășe Nicolae Ceaușescu, să pun câteva întrebări (ca și cum nu se stabiliseră chiar întrebările în ședința Biroului Permanent care avusese loc în aceeași dimineață – T.B.). Să ne spună Ministerul de Finanțe și Banca Națională cum am ajuns la agricultură cu o datorie, în anul 1988, care se cifrează la 165,4 miliarde de lei, că noi nu cunoaștem această situație? Situația era alta?”.

Gheorghe Paraschiv (cu o experiență relativ îndelungată de „lucru” în așa-numitele „organe de sinteză”), îndeplinea funcția de ministru al Finanțelor din 5 decembrie 1987. El a prezentat datele oficiale aferente:

„Tovarășe secretar general, în ceea ce privește datoria cooperativelor agricole de producție de 165,4 miliarde de lei la 31 decembrie 1988, așa cum ați ordonat dumneavoastră (formula „ați ordonat” definea, încă o dată, raporturile șefului partidului și statului cu trăitorii din spațiul carpato-dunăreano-pontic – T.B.), s-a făcut o situație a lor. Soldul la finele anului 1981 al datoriei la credite este de 71,2 miliarde de lei (sublinierea atrăgea atenția că era un „fenomen” vechi, cunoscut de toată lumea – T.B.), la care s-au adăugat datoriile făcute în continuare din anii 1981-1988, acestea s-au acordat în cadrul compensărilor făcute pentru plata furnizorilor atât în anul 1987, cât și în anul 1988”.

Nicolae Ceaușescu l-a întrerupt: „Ce lege prevede aceasta?”. Ministrul s-a dovedit bine informat, așa că a răspuns prompt: „O singură prevedere este în Decretul 331, care spune că, în momentul în care furnizorii și-au îndeplinit obligațiile contractuale față de clienți, aceștia au dreptul să solicite credite pentru achitarea facturilor respective”.

Aici, evident, ministrul a ocolit fondul temei, și anume situația financiară a unui număr uriaș de CAP-uri aflate în stare de faliment, stare care impunea tocmai apelul la credite. Dar a continuat cu un argument care i se părea zdrobitor:

„În anul 1987 s-a făcut o acțiune de compensare în care s-au cuprins și acești furnizori și, ca urmare, sumele trebuiau plătite de cooperativele agricole” (măsura fusese aprobată de N.C.).

Liderul suprem, înciudat că a fost prins „cu musca pe căciulă”, i-a întins lui Gheorghe Paraschiv o capcană: „Și le-a plătit?”. Ministrul nu a avut de ales și a afirmat: „Nu le-a plătit integral”.

Părea că discuția s-a încheiat, că toți cei prezenți înțeleseseră că existența cooperativelor agricole era extrem de grea și că se apelase la o soluție rațională. N-a fost să fie așa. N.C. a continuat atacul: „Ați avut aprobare să le dați credite?”. Paraschiv, timid, a parat: „Pentru anul 1987 a fost o aprobare”. N.C. și-a dat seama că nu poate să-l încurce pe ministru; a mormăit un „Bun”. Crezând că a câștigat partida, Gheorghe Paraschiv a declarat cu aplomb ceea ce evitase să spună până în acel moment:

„În anul 1988, ca urmare a Plenarei din noiembrie, s-a cerut să se facă o compensare ca în anul 1987. S-a făcut această propunere de compensare pe baza propunerilor ministerelor, pentru că era o blocare în lanț și între furnizorii propuși au fost cei care au livrat în agricultură de circa 10 miliarde de lei”.

Iată, redată integral intervenția următoare a lui Nicolae Ceaușescu (am recurs la scurte adnotări pentru clarificarea unor aspecte – cred – interesante):

„Și la întreprinderi, compensarea nu presupune acordarea de credite. Citiți legea cum trebuie! Pentru a se scurta perioada, se spune că plățile trebuie să se facă către furnizori pe baza livrării mărfurilor (Paraschiv tocmai la această prevedere s-a referit – T.B.). Așa spune legea! Iată, citiți legea! Nu spune să dați credite! Articolul de lege pe care îl invocați spune că pentru a asigura plata furnizorilor, pe baza execuției și livrării mărfurilor, se pot da avansuri, dar nu credite. Legea nu spune să se dea credite (un principiu în Drept este acela că în cazul în care ceva nu este „interzis” înseamnă că este „permis” – T.B.). Și pe urmă, nimeni nu poate da credite fără aprobarea prin lege! Așa este legea! Chiar dacă cineva vine cu propunerea să se acorde credite, nu poate da nimeni credite fără aprobare prin lege! Arată-mi unde scrie că aveți dreptul să se dea credite la mărfuri. Trimestrial planul de finanțare se prevede prin lege. A fost prevăzut în planul financiar? Nu te uita Paraschiv la Florea Dumitrescu, că ești ministru acolo, nu Florea Dumitrescu este ministru! Să ne lămurească și vice-prim-ministrul care se ocupă cu aceste probleme de ce s-a încălcat legea țării?”.

Numele guvernatorului Băncii Centrale nu fusese amintit întâmplător. N.C. și E.C. aveau să-i plătească unele „polițe”, îi puseseră și lui gând rău, din motive care exced acestui „episod”. În consecință, i-au adresat câteva întrebări la care acesta, fără să-și dea seama, în ce situație se afla, a răspuns cu o exagerată siguranță de sine:

„Tov. Florea Dumitrescu: În anul 1988, ca urmare a nerealizării planului de producție și altor indicatori economici (sublinierea mea – T.B.), multe întreprinderi au intrat în incapacitate de a realiza planul și toate ministerele au solicitat o soluție pentru că întreprinderile, neîncasând banii nu mai pot realiza planul și, pe baza discuțiilor, la ședința comună și în toate ședințele, s-a ridicat această problemă. Am analizat această situație și s-a făcut o propunere să compensăm aceste datorii reciproce care sunt determinate de relațiile economice reciproce între întreprinderi – întreprinderile energiei electrice primesc cărbuni, minele primesc energie electrică. În acest sens, sunt livrări făcute și de o parte, și de alta, care trebuie compensate!

Tov. Nicolae Ceaușescu: Cine a aprobat să de dea credite? Compensația între ei este o problemă pe care trebuie să o reglementăm altfel. Dar eu discut creditele!

Tov. Florea Dumitrescu: S-a propus să le dea credite acolo unde nu se compensează un credit de 90 de zile, indiferent că întreprinderea este de stat sau cooperatistă, cu obligația restituirii acesteia.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Cine a aprobat și de unde ați luat banii?

Tov. Florea Dumitrescu: În planul financiar în articolul 13 se arată că, pentru încasarea la timp de către furnizori a contravalorii mărfurilor livrate necesare finalizării producției, băncile pot acorda credite în situația de incapacitate temporară de maximum 90 de zile, potrivit Decretului 336, obligația restituirii acestora în limita sumei de 15 miliarde de lei…

Tov. Nicolae Ceaușescu: Pe ce bază s-au dat credite?

Tov. Florea Dumitrescu: Pe baza acestor documente.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu-ți dă dreptul să dai!

Tov. Elena Ceaușescu: Numai dacă vrei tu să interpretezi așa…

Tov. Nicolae Ceaușescu: Aceasta este o problemă foarte serioasă. Că s-au dat credite atât de mari, că nu au fost restituite.”

N-a scăpat de întrebări de același tip nici viceprim-ministrul de resort. Neculai Ibănescu. Era din octombrie 1988 membru supleant al CPEx, iar în înalta funcție guvernamentală fusese numit la 14 aprilie 1987, ca o consacrare a activității lui în fruntea unor organisme ale administrației locale. Explicațiile date merită reținute:

„Tov. Neculai Ibănescu: Tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu, permiteți-mi să raportez că în urma situației deosebite care a apărut cu privire la pierderile din unități și la plata unor furnizori, noi, împreună cu băncile, am analizat situația aceasta. Totuși, raportez că nu s-au acordat credite unităților agricole cooperatiste în anii 1987 și 1988 (afirmația venea în flagrantă contradicție cu cele spuse de ministrul Finanțelor, astfel încât dispărea până și obiectul… obiecțiilor lui Nicolae Ceaușescu – T.B.). Problema compensației care a fost aprobată (când? – T.B.) nu a fost făcută decât pentru faptul că s-a pornit de la întreprinderile din cadrul aceleiași centrale, ce nu s-a putut rezolva în cadrul ministerului, dar nu s-a depășit aria de la un minister la altul. Cooperativele agricole nu au avut decât o situație cu privire la achitarea îngrășămintelor pentru furnizori”.

Fie că era emoționat, fie că habar n-avea ce se întâmplase, viceprim-ministrul era confruntat cu dificultăți când își exprima propria opinie (propria apărare). N.C. nu era, însă, dispus să cedeze:

„Unde spune legea să dai credite pentru îngrășăminte?. Legea spune invers, că din avans se plătesc lunar îngrășămintele, nu să se dea bani să se plătească îngrășăminte și alte lucrări SMA (denumire care nu mai era valabilă în 1989, întrucât SMA reprezenta o traducere din rusă a numelui entităților cu pricina. Denumirea oficială era „Agromec” – T.B.). Așa spune legea. De ce nu ați aplicat legea? Ce spune legea, că voi trebuie să aplicați legea?”.

Neculai Ibănescu s-a dat – și el – bătut:

„Nu aveam dreptul!”.