1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Narcisismul, ca stil de conducere în marea politică

18  – 24 martie

RĂDĂCINI ALE RĂULUI POSTDECEMBRIST. Desfășurarea evenimentelor din prima parte a anului 1989 impune trimiteri frecvente la evoluțiile politico-economico-militare la scară regională, europeană și globală. Astfel, era lesne de constatat, fie și numai dacă se lua în seamă ceea ce apărea în spațiul public, o orientare predominantă a propagandei externe în cazul diferitelor state. Dacă este, de data aceasta, să mă refer la SUA, constatam că o atenție deosebită era acordată posibilităților de apariție și dezvoltare a embrionului unei economii de piață. Este, deci, de înțeles de ce Nicolae Ceaușescu percepea tot mai acut pericolele imense care proveneau din această sursă. Poate că avem de-a face cu o temă plicticoasă, dar importanța ei o simțim din plin și în zilele noastre (2024). Președintele SUA, George Bush, insista ca țările est-europene să întreprindă măsuri urgente, hotărâtoare în direcția renunțării la economia de comandă.

Potrivit unui document al Ambasadei americane de la București, specialiștii CIA studiau cu seriozitate perspectivele României de a trece la edificarea unei astfel de economii libere, de tip occidental.

Care era, însă, realitatea acolo, jos, pe „teren”? Mai ales care era percepția publică? Un posibil răspuns poate fi dat în episodul de față.

Unii dintre principalii exponenți ai economiei de piață erau – în România – așa-numiții bișnițari. Mai sunt concetățeni care cred – și astăzi, în 2024 – că denumirea respectivă reprezintă exclusiv un „produs” postrevoluționar, însă se înșală.

„Bișnițar” – formula argotică a conceptului de „business” – a apărut cu mult timp înainte. A fost găsită, de exemplu, încă din 1973 în revista Ministerului de Interne „Pentru Patrie!”. Faptul este cât se poate de clarificator. „Piața ascunsă”, „economia subterană”, „vânzările la negru” și alte sintagme menite să definească aria de cuprindere a „bișniței” nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni; regimul antedecembrist considera că aproape toate formele de manifestare a economiei subterane îndeplineau și rolul de supapă socială. Pe de-o parte, populația își procura mărfuri care nu se găseau (nici cantitativ și calitativ, nici sortimental) în comerțul de stat și cooperatist, iar pe de altă parte, pe această „pistă” se ameliora, într-o anumită măsură, nivelul de trai, ca urmare a unor venituri suplimentare pe care economia oficială nu le putea asigura.

De la tradiționalele talciocuri, se ajunsese să funcționeze – uneori chiar în centrul localităților – piețe „negre” cu o varietate incredibilă de produse. Le aduceau nu numai turiștii iugoslavi (mai ales în zona de vest a țării) sau polonezi (mai cu seamă la București, în tranzit, și apoi pe litoral), ci și cetățeni români, de la sportivii care participau la competiții peste hotare până la vaporenii, nu numai din flota comercială maritimă, ci si din cea fluvială.

Cum Capitala era principala „piață de desfacere”, teritoriul acesteia fusese împărțit atât pe criteriul provenienței mărfurilor, cât și al „specializării”. Cum lesne se poate deduce, „Strada Kent” era profilată pe vânzarea „pe sub mână” a țigărilor aduse în țară prin contrabandă.

Denumirea i se atribuise străzii Covaci din centrul Bucureștilor, acolo unde în prezent (2024) funcționează puzderia de restaurante din așa-numitul „Centru vechi” sau „Centru istoric”. Mai toate străzile din zonă aveau (și au) nume de meserii (Blănari, Șelari etc.), însă puțină lume știe ce înseamnă „covaci”. Nimic altceva decât… fierari. Așadar, „strada Covaci” era mai bine cunoscută, în perioada antedecembristă, sub numele de „strada Kent”, devenind un simbol al afacerilor ilegale, unele nu numai de mici dimensiuni, ci – date fiind rețelele de interlopi constituite în zonă – de anvergură, anticipând ceea ce s-a întâmplat după decembrie 1989. Este, cred, de prisos să mai pomenesc de prostituție și de alte componente ale realităților subterane nu numai din „Epoca de Aur”, ci chiar cu mii de ani în urmă, de la începuturile civilizației, aici, la noi, și pretutindeni în lume.

În consecință, a devenit, de mult, contraproductiv să se discute despre existența sau nonexistența pieței în condițiile așa-numitei economii de comandă. Tema a fost tranșată, așa că – în contextul evocat – se impune a identifica, înainte de toate, zonele în care proprietatea numită socialistă nu devenise atotcuprinzătoare. Un indicator (calculat înainte de 1990) ne ajută să aproximăm dimensiunile veniturilor din gospodăriile populației, din care o parte era destinată schimbului. Astfel, în 1989, la un venit național de 632,6 miliarde de lei (în prețuri curente), 97,4 miliarde de lei reprezentau veniturile din gospodăriile populației. Este, cum se spune, „un capăt de fir” care poate să fie folosit pentru studii aprofundate pe tema dată.

CURĂȚAREA PERCEPȚIEI DE BALASTUL PREJUDECĂȚILOR. În ceea ce mă privește, pot menționa că în zonele necooperativizate se concentra o producție-marfă importantă, în special de natură agroalimentară, desfăcută pe „piețele țărănești” (atât legal, cât și ilegal), dar și în afara acestora, evident, prin modalitățile proprii economiei subterane. Se cunosc cazuri de crescători de oi, de exemplu, din ariile tradiționale, care deveniseră multimilionari. Chiar și în zonele cooperativizate, în jurul marilor centre urbane, în special Capitala, se constituiseră rețele stabile de producători care aduceau laptele și derivate ale acestuia clienților permanenți din București. Sunt celebre, în sensul amintit, familiile de producători din comunele Pipera și Domnești din apropierea Capitalei. În același timp, este dificil de făcut delimitări, în cazurile respective, între economia „la vedere” și cea „ascunsă”, însă acest aspect prezintă mai puțină importanță dacă ne limităm la consemnarea veniturilor obținute prin vânzarea produselor agroalimentare. Tocmai de aceea se mai cere reamintit că de pe loturile individuale foarte mici se obținea o producție deloc neglijabilă nu numai pentru autoconsum (furturile din CAP-uri și IAS-uri permiteau asigurarea unei părți importante din hrana zilnică), ci și pentru vânzare, uneori la marginea drumului, la șosea.

Niciun fel de restricții, îndeosebi cele instituite prin Legea nr. 18/1968, înăsprită prin completările și modificările din 1979 și 1983, nu puteau împiedica, la scară locală, practicarea formelor de comerț considerate, la vremea respectivă, drept ilicite. Nu numai furturile (am amintit înainte doar de CAP-uri și IAS-uri, dar între sursele importante de produse scoase din circuitul oficial se aflau cele din întreprinderi industriale, în special de bunuri de consum), ci și practica dosirii mărfurilor deficitare asigura, simultan, acoperirea unor necesități ale populației și obținerea de venituri suplimentare, ca premisă a acumulării de capital valorificabil, cum s-a văzut, încă din primele zile după decembrie 1989. La toate acestea se adăugau serviciile prestate populației de numeroși meșteșugari, unii dintre ei cu ateliere proprii (fără angajați oficiali), care scăpaseră „vigilenței” ideologilor „puri” din administrația publică.