1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nicio nenorocire nu vine singură

18  – 24 martie

LOVITURA FĂRĂ REPLICĂ. Manifestările oficiale din România – „materia primă” pentru Telejurnale – au fost puternic obturate de știrea difuzată simultan de aproape toate posturile de radio străine despre Rezoluția adoptată, în unanimitate, de statele membre ale Consiliului Europei, cu prilejul Conferinței pentru comunități și regiuni. Rezoluția condamna, în termeni duri, într-o formulă neechivocă, politica lui Nicolae Ceaușescu de demolare a satelor. Bineînțeles, știrea n-a fost difuzată (publicată) în România. Deoarece sute de mii de concetățeni ascultau frecvent posturile străine de radio, s-a înregistrat într-o serie de localități rurale (și nu numai) o reacție populară amplificată continuu: îngrijorare, nemulțumire și chiar revoltă, deocamdată, doar „pe la colțuri”. Este adevărat, factorul emoțional (bazat și pe multe exagerări ale presei străine) a avut o pondere considerabilă, atât în țară, cât și peste hotare, însă tema propriu-zisă nu poate fi tratată cum se cuvine dacă nu se iau în considerare aspecte multiple de ordin istoric, demografic, economic și social.

Este bine să reamintim, înainte de toate, că ideea „sistematizării teritoriului țării”, cu precădere a spațiului rural, era veche, cel puțin din faza în care, prin reformele lui Cuza și Kogălniceanu din 1864, s-a trecut la împroprietărirea treptată, limitată a țăranilor. Configurația satului românesc, care i-a preocupat extrem de mult pe politicieni, sociologi, economiști de-a lungul a peste un secol și jumătate, avea o importanță capitală pe care niciun cetățean, cât de cât informat, n-a ignorat-o și n-o ignora. În „Enciclopedia României” – monumentala lucrare coordonată de Dimitrie Gusti, apărută în anii 1939-1941 – sute de pagini din volumele I și II au fost consacrate unor analize cuprinzătoare, din diverse unghiuri, a împărțirii administrativ-teritoriale și sistematizării localităților țării.

Nu este locul pentru un rezumat al acelor pagini deoarece intenționez să mă refer, cu precădere, la anul 1989, însă, încă din 1939, când apăreau primele volume din „Enciclopedia României”, se aplicau reformele administrative declanșate prin lovitura de stat a lui Carol al II-lea. Și, pe atunci, autorii se „adaptau” vremurilor, chiar dacă unii o făceau cu o anume decență. Astfel, se revizuia, practic, mai tot ceea ce se realizase nu numai de decenii, ci și de secole. Bunăoară, se afirma textual că județele au fost „o creațiune artificială” în pofida faptului că existau din secolele al XV-lea și al XVI-lea în Țara Românească și, respectiv, în Moldova. Se instituiau provinciile și ținuturile, iar comuna – urbană și rurală – se proclama drept entitatea de bază în materie de administrație publică locală. Nu era omisă nici sistematizarea, relevându-se, în acest sens, cerința de „a se pune capăt dezvoltării întâmplătoare nesistematizate”. N-a trecut mult timp și s-a revenit la județe (erau de două ori mai multe decât în prezent – 2024 – în raport cu actualul teritoriu național, iar aceste structuri se împărțeau în plase). Voi exemplifica stările de fapt cu două județe: unul industrializat (vom vedea imediat ce însemna atunci, în 1939, „industrializarea”) și unul predominant agricol.

Județul Brașov avea un singur oraș (Municipiului Brașov), precum și Plasa Bran cu 23 de sate, Plasa Buzăul-Ardelean cu 8 sate, Plasa Săcele cu 16 sate. Ce cuprindea „industria” din județul Brașov? 2 fabrici de mașini-unelte, 18 mori, 4 fabrici de spirt, o fabrică de zahăr, 6 întreprinderi textile, 25 fabrici de cherestea, 7 fabrici de mobilă, 2 tăbăcării, o mină de lignit (la Vulcan), o fabrică de nasturi din os, 8 cuptoare de ars var. Cele mai multe entități se aflau în mediul rural, constituind centrul economic de greutate al satelor din care își recrutau forța de muncă. În acest fel se derula și un proces natural de sistematizare.

Al doilea exemplu îl oferea județul Vlașca, ultimul în ordine alfabetică, zonă care corespunde, în linii mari, județului Giurgiu din 2024. Vlașca avea Plasa Călincea cu 20 de sate, Plasa Călugăreni cu 27 de sate, Plasa Dunărea cu 35 de sate, Plasa Glavacioc cu 42 de sate, Plasa Ghimpați cu 36 de sate. Observați diferența între numărul de sate din județul Brașov și cele din județul Vlașca! Capitala județului era orașul Giurgiu. Industria dispunea de următoarele unități: 2 șantiere navale de dimensiuni modeste, 3 mori sistematice, o fabrică de zahăr, 3 fabrici de ulei vegetal, 3 fabrici de tricotaje, o tăbăcărie și o tâmplărie mecanică. Satele se formaseră în funcție de moșiile rezultate în urma reformei agrare de după Primul Război Mondial, iar sistematizarea lor reprezenta, de asemenea, un proces natural, determinat în special de forța economică a latifundiilor.

Această organizare administrativ-teritorială, cu efecte directe și indirecte asupra sistematizării rurale, s-a păstrat până în 1948, când s-a aplicat sistemul sovietic de împărțire în regiuni și raioane. Odată cu colectivizarea agriculturii și extinderea industriei, comunele și, implicit, satele s-au dezvoltat în funcție de polii noii puteri economice, mai ales așa-numitele complexe agro-industriale, proces care a continuat predominant, în linii generale, sub influența decisivă a evoluției economiei locale. În 1967 s-a revenit la județe, ceea ce a determinat noi procese în planul sistematizării rurale, în condițiile în care multe comune au fost proclamate (cu temei sau fără) orașe. Ceea ce a dorit Nicolae Ceaușescu în primăvara anului 1989 reprezenta, însă, cu totul și cu totul altceva în comparație cu procesul natural (în limitele menționate) de dezvoltare a spațiului rural.

DECIZII ÎNȘELĂTOARE. Inițial, în primii ani ai domniei lui N.C., ideea de sistematizare a fost lansată pe baza unor considerente, în principiu, raționale. Am în vedere, în special, Legea nr. 59/1974 privind „sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale”. Scopurile propuse erau, evident, marcate de conceptul de planificare specific sistemului și regimului existente, însă criteriile economice, sociale, ecologice, culturale aveau o doză semnificativă de fundamentare științifică.

La început, prevederile Legii din 1974 au fost aplicate „timid”, întrucât N.C. își propusese alte priorități, potrivit programului de industrializare forțată. În „viziunea” lui, sistematizarea avea să se realizeze în funcție de rezultatele faraonicelor planuri de investiții puse în „operă”, pe termen lung. Cutremurul din 4 martie 1977 a repus pe tapet – așa cum am mai precizat – tema sistematizării prin decizii referitoare la București și la alte localități urbane unde urmările seismului au fost mai grave.

După mai bine de un deceniu, Nicolae Ceaușescu a revenit cu „o concepție nouă” care, de această dată, s-a focalizat pe mediul rural și a cerut să se întocmească un studiu de mari dimensiuni privind „sistematizarea satelor”. La începutul anului 1989, Secția Organizatorică a CC al PCR i-a remis lui N.C. un document al Comisiei Centrale pentru Sistematizarea Teritoriului și Localităților (Comisia se constituise la 6 mai 1988).

După o introducere redactată în stil propagandistic (adevărate ode la adresa „conducătorului suprem”, „savantei de renume mondial”), se preciza că existau 181 orașe, 56 municipii, 2.705 comune (față de 4.246 în urmă cu un deceniu) și circa 13.000 de sate. Redau, în continuare, un fragment din documentul amintit:

„Pe baza studiilor întreprinse se propune organizarea a 2.387 de comune, față de 2.705 existente, cu 318 comune mai puțin.

Prin propunerile făcute, suprafața teritoriului administrativ ce revine la o comună a crescut, în medie, de la 7.890 de hectare la 9.043 hectare, rezultând o echilibrare a comunelor în raport de teritoriul cuprins în limitele noi administrative, după cum urmează:

Număr total de comune – Situația actuală: 2.705; Situația propusă: 2.385.

Suprafața medie a unei comune (ha) – Situația actuală: 7.980; Situația propusă: 9.043.

Suprafață până la 5.000 ha – Situația actuală: 795; Situația propusă: 471.

Suprafață între 5.000-7.000 ha – Situația actuală: 661; Situația propusă: 678.

Suprafață între 10.000-15.000 ha – Situația actuală: 377; Situația propusă: 463.

Suprafață peste 15.000 ha – Situația actuală: 211; Situația propusă: 234.

A rezultat, totodată, creșterea populației ce revine în medie unei comune, de la 4.120 de locuitori în prezent la 4.670 de locuitori, precum și creșterea ponderii comunelor cu o suprafață de peste 3.000 de locuitori de la 70% la 78%, astfel:

Număr comune – Situația actuală: 2.705 (100%); Situația propusă: 2.387 (100%).

Populația medie a unei comune – Situația actuală: 4.120; Situația propusă: 4.670.

Populație până la 1.000 de locuitori – Situația actuală: 25 (0,9%); Situația propusă: 3 (0,1%).

Populație între 1.000-2.000 de locuitori – Situația actuală: 267 (9,9%); Situația propusă: 59 (2,6%).

Populație între 2.000-3.000 de locuitori – Situația actuală: 495 (18,3%); Situația propusă: 457 (19%).

Populație între 3.000-5.000 de locuitori – Situația actuală: 1.115 (41,2%); Situația propusă: 1.005 (42,1%).

Populație peste 5.000 de locuitori – Situația actuală: 803 (29,7%); Situația propusă: 863 (36,2%).

Prin măsurile luate, comunele au fost organizate să cuprindă toate problemele dezvoltării agriculturii și să răspundă de realizarea planului în acest domeniu de activitate. S-a renunțat în totalitate la subordonarea unor comune unor municipii sau orașe”.

Pe scurt, din cele 13.000 de sate se propunea să rămână circa 7.000. De aici, formula care a căpătat o extrem de largă circulație nu numai în țară, ci și în străinătate, respectiv „DEMOLAREA SATELOR”. Cum mai remarcam, intențiile lui N.C. au provocat un val de profunde îngrijorări și proteste în țară și peste hotare, întrucât – pe lângă demolările masive din București și, la o scară mai redusă, din alte localități urbane – se contura perspectiva ștergerii a 6.000 de sate de pe suprafața țării. Apărea, astfel, încă o sursă de explozii sociale ale căror consecințe readuceau, în memorie, teribilul an 1907 și, deopotrivă, reacțiile de masă împotriva colectivizării forțate.