1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nu dați vina pe ziarist dacă textul semnat de el i-a fost dictat

22-28 ianuarie

ABUZURI EMOȚIONALE. Nimic neobișnuit ca, la aniversarea zilelor de naștere, sărbătoriții să primească daruri. Numai că acest obicei cât se poate de normal capătă sensuri și dimensiuni cu totul deosebite în cazul liderilor naționali și internaționali. Prima dată când am avut de-a face cu o campanie de presă pe această temă a fost în ultimele luni ale anului 1949 (reamintesc că, atunci, lucram la Radio), cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a zilei de naștere a lui I.V. Stalin. Câteva trenuri au plecat din România la Moscova cu daruri pentru „părintele popoarelor”. Împreună cu mai mulți colegi, între care Octavian Paler, am scris câteva reportaje despre cele mai grandioase daruri oferite de poporul român „genialului…”.

Până la „demascarea cultului personalității lui Stalin” se ofereau daruri și lui Gh. Gheorghiu-Dej. După evenimentul care a schimbat multe în lume, Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) – liderul de la București s-a ferit „ca dracul de tămâie” de tot ce putea să amintească de cultul propriei persoane.

După doi ani de domnie a lui Nicolae Ceaușescu, obiceiul s-a reluat și – pe măsura trecerii timpului – s-a amplificat incredibil. În urma „evenimentelor” din decembrie 1989, darurile mai vuluminoase s-au depozitat în str. Molière, acolo unde a funcționat primul sediu al Televiziunii Române. Nu știu ce s-a întâmplat cu miile, cu zecile de mii de daruri oferite la zilele aniversare ale lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu.

Darurile erau de o diversitate impresionantă, cele mai multe veritabile opere de artă populară și cultă. Bineînțeles, se găseau și unele de prost-gust, dar – pe ansamblu – aveau valoare, dacă nu artistică, măcar materială (bănească). Oricum, încorporau muncă, nu glumă.

Ei bine, în 1989, s-au înregistrat și altfel de daruri, diferite de cele obișnuite. Unul dintre acestea a fost, explicit, pe „profilul” Departamentului Securității Statului (DSS).

Până când, la locul și timpul potrivite, voi prezenta datele și faptele aferente, se impune un bob zăbavă tot în luna ianuarie 1989. Generalul (r) Aurel I. Rogojan (prodigios autor postdecembrist), fost director de Cabinet al șefului DSS, generalul Iulian Vlad, s-a referit, în „Cronica evenimentelor planificate”, la unele succese incontestabile.

„Iată doar două dintre cele mai remarcabile: căderea echipei K.G.B., conduse de Victor Volodin (îl chema Vladimir; era vorba despre grupul de gazetari de la „România liberă”, în frunte cu Petre Mihai Băcanu – T.B.) și prinderea în flagrant a unui funcționar superior cu rang diplomatic din Ministerul Afacerilor Externe (Mircea Răceanu – T.B.), vinovat de trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu și compromisese vreo două duzini de ofițeri acoperiți. Faptul că Securitatea română a avut, în acele momente, curajul să confrunte concomitent cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod excepțional și fără precedent din istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată și aspru pedepsită începând cu decembrie 1989”.

Cu deplină obiectivitate, autorul a considerat necesar ca, în considerațiile sale memorialistice să nu se rezume la inventarierea succeselor, astfel încât să ofere un tablou mai cuprinzător al „bilanțului” DSS în perioada data:

„Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Șeful sectorului spionaj în spațiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se folosește de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda C.I.A. Era punctul terminus (oare? – T.B.) al trădărilor postpacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marșrutizarea politică a lui Pacepa în brațele spionajului și contraspionajului Statelor Unite ale Americii (…)

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada ședințelor anuale de bilanț. Tăvălugul analizelor și evaluărilor critice ale șefului D.S.S., generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul și contraspionajul extern, care au fost puși la colțul penitențelor (încă de pe atunci era un război în toată regula între Securitatea „internă” și Securitatea „externă” – T.B.)”.

În vederea evitării unor prezentări simpliste a datelor realității, consider că este obligatoriu să mă refer ceva mai detaliat la cele trei cazuri. Pentru a nu mă îndepărta prea mult de subiectul principal al perioadei luate, acum, în vizor, mă voi limita, deocamdată, la Liviu Turcu. Celelalte două cazuri vor fi „tratate” în alte episoade. Prezint, în stil telegrafic, în cele ce urmează, date găsite în Arhiva CNSAS.

Liviu Turcu s-a născut la 12 iulie 1948, la Galați. Absolvent al Facultății de Filosofie, Secția Sociologie a Universității București. Cercetător științific și șef de birou la Institutul de Studii și Cercetări pentru Prognoza Economică. Asistent universitar la Universitatea din București și la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.

Doctorat în filosofie, în 1977, la Universitatea din București. A colaborat simultan la diferite ziare și reviste. În anul 1983, după echivalarea și completarea examenelor la Facultatea de ziaristică, a înaintat dosarul la Uniunea Ziariștilor din România și a obținut atestarea ca ziarist profesionist.

În 1976, în timp ce se afla în „rezerva de cadre” a Ministerului de Externe, a fost cooptat în baza expertizei recunoscute în domeniul relațiilor internaționale în Serviciul de Informații Externe (DIE, ulterior CIE) din Departamentul Securității Statului.

Inițial, a fost repartizat Diviziei politico-economice, serviciul pentru America de Nord (divizia V-2). A fost promovat succesiv șef de birou, apoi șef al serviciului operativ pentru SUA/Canada și șef al Serviciului Europa de Vest, grupul de spații Germania, Austria, Elveția. A fost implicat în activități informativ-operative în domeniul politico-economic (sub acoperirea diplomatică a Ministerului de Externe) în SUA, Austria, Elveția, Spania, Danemarca și pe lângă organisme internaționale ale ONU.

În ianuarie 1989, când se afla în misiune temporară la Viena, sub acoperirea de consilier diplomatic, a decis să nu se mai întoarcă în România și a solicitat azil politic în SUA.

În varianta lui Liviu Turcu au fost evocate trei motive principale care l-au determinat să recurgă la acest „gest”. Citez:

„Primul a fost acela că regimul lui Nicolae Ceaușescu intrase într-un conflict acut cu interesele fundamentale ale statului român. Situația se agravase și mai mult în urma amestecului brutal și incompetent al Elenei Ceaușescu în procesul decizional, inclusiv în cel al activităților informativ-operative.

Al doilea motiv a fost acela că ofițerii de informații au fost obligați să semneze un nou Jurământ militar de loialitate și credință, dar nu atât în fața statului român, ci față de Nicolae Ceaușescu.

Al treilea motiv a fost legat de totala pasivitate și obediență a conducerii CIE, în condițiile cunoașterii condițiilor de izolare fără precedent a României pe plan internațional și a lunecării sale spre dezastru. În decembrie 1988, întors dintr-o misiune în Austria, a raportat direct șefului CIE, gen. Lt. Aristotel Stamatoiu, o informație provenită din surse verificate, aflate în cercurile politice occidentale: România avea să fie supusă în curând unui regim de izolare și represalii politico-economice și diplomatice fără precedent pe plan internațional, după modelul aplicat în trecut Africii de Sud și regimului Pinochet din Chile. În finalul discuției, și-a permis să facă o observație atent pregătită pentru a sonda atitudinea politică reală a șefului său: «Ar trebui să facem și noi ceva ca să evităm un dezastru complet pentru România». Generalul s-a lansat instantaneu într-o tiradă politică dură la adresa ofițerului nonconformist, tiradă din care reieșea destul de clar – deși la modul implicit – că pentru astfel de opinii, ar merita arestat. Excesul de zel al generalului menționat în acea punere la punct se explică nu numai prin lipsa de curaj a șefului CIE, ci și prin faptul că se aflau într-un spațiu controlat prin tehnică operativă de UM 0195, unitate independentă cu atribuții contrainformative în Centrul de Informații Externe”.

Pentru corectitudinea rememorărilor, am redat integral versiunea lui Liviu Turcu. Din punctul meu de vedere, în cazurile militarilor, cu atât mai mult al celor din Securitate, care au defectat, lucrurile sunt clare. Am avut de-a face cu acte de trădare. Nu cred că mai trebuie să insist. „Prețul” plătit pentru „azilul politic” a afectat și afectează extrem de grav interesele țării, nu numai ale anumitor persoane, fie ele chiar șefi de stat.