1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nu toată lumea se făcea că… face

18  – 24 martie

SPIRITUL VOLUNTARIATULUI AUTENTIC. Telespectatorii, împreună cu noi, cei care lucram în Redacția de actualități RTV, ne cam săturasem peste poate de „subiectele” consacrate celor mai diverse reuniuni oficiale. Nu mă refer doar la manifestările desfășurate în prezența Cuplului prezidențial. Bunăoară, în fiecare săptămână se organizau, în Sala actualului sediu al AGIR din Bulevardul Dacia nr. 26, adunări ale Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (IRRCS) dedicate zilelor naționale ale țărilor de care România era legată prin raporturi diplomatice. Se filma asistența amorfă (oameni aduși, de regulă, din întreprinderi), apoi, apărea un vorbitor (era interzis să i se spună numele), se menționa prezența ambasadorului statului sărbătorit, iar în final câteva aplauze anemice. În total, maximum 60 de secunde. Textul era, de asemenea, standard. Am încercat de câteva ori să adăugăm unele secvențe din țările vizate. Ni s-a comunicat sec: „Nu e cazul”.

În monotonia ucigătoare mai apăreau câte o schimbare de ritm și câte o pată de culoare. Așa s-a întâmplat la 20 martie 1989, când am relatat despre Congresul Societății de Cruce Roșie din Republica Socialistă România. Am profitat de ocazie că Nicolae Ceaușescu a adresat Congresului un mesaj lung de aproape 10 minute pentru a „ilustra” unele fragmente din text cu secvențe din activitatea membrilor Crucii Roșii, unele dintre ele de-a dreptul spectaculoase.

O făceam cu plăcere. În mai multe împrejurări, mai ales după cutremurul din 4 martie 1977 și în timpul inundațiilor din 1970, am văzut, în acțiune „activiștii obștești” (astfel erau numiți) cu brasardele Crucii Roșii pe mânecă, femei și bărbați de vârste diferite, care – exclusiv pe bază de voluntariat – au salvat vieți omenești, au îngrijit răniți, au ajutat persoane cu dizabilități – într-un cuvânt au săvârșit adevărate acte de eroism.

Conducătorii Societății se lăudau că se înscriseseră ca voluntari peste 7,5 milioane de membri (acest „efectiv” era menționat și în Mesajul lui Nicolae Ceaușescu) organizați în 175.000 de grupe de intervenție și puncte de prim-ajutor. N-or fi fost atât de mulți, dar – incontestabil – aveam de-a face cu o organizație de masă. De câteva ori am asistat, pe stadioane, mai ales pe cel de la Arcul de Triumf, la exerciții specifice cu participarea a mii de grupe de Cruce Roșie. Nu mimau procedurile de ajutorare în situații dintre cele mai dificile. Asistam la competiții reale între voluntari pasionați. Departe de mine să idealizez lucrurile. Mă rezum la ceea ce am văzut direct, nu prin intermediul peliculei filmate.

Mesajul lui Nicolae Ceaușescu, telegrama de răspuns a participanților la Congres (textele ocupau de sus până jos toată jumătatea din dreapta a primei pagini de ziar în „Scânteia”, „Scânteia tineretului”, „România liberă”, „Munca”), iar informația despre lucrările reuniunii era pitulată în corpul respectivelor cotidiane. Nu este cazul să citez deoarece conținea aceleași și aceleași vorbe, de la omagiile la adresa lui Nicolae și Elenei Ceaușescu la realizări „pictate” cu un strop de autocritică până la angajamente cutezătoare. Mai interesant era ceea ce lipsea, ceea ce fusese omis cu premeditare.

În condițiile în care se exacerba „trecutul glorios” pe care contemporanii „Epocii de Aur” îl continuau și îl îmbogățeau, cele trei texte amintite nu conțineau nici măcar un cuvânt despre tradiții. Or, în cazul Crucii Roșii ar fi fost foarte multe de spus, de la înființarea, în 1864 (de un grup format din strălucite personalități, între care Ion Ghica, Nicolae Crețulescu, Carol Davila, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosetti) la participarea eroică la Războiul de Independență, la Războaiele balcanice, la marele Război de reîntregire, la salvarea de vieți în timpul calamităților naturale, la atâtea și atâtea acțiuni de masă, individuale și de echipă, toate marcate de un exemplar spirit civic.

În loc să se tot inventeze „tradiții” ar fi fost infinit mai ușor și, totodată, legitim să se facă apel la date și fapte reale, care n-ar fi umbrit cu nimic aureola conducătorilor României Socialiste.

Am fost încântat ca în Telejurnalul din 20 martie 1989, am făcut ceea ce a depins de noi pentru a spune telespectatorilor, fie și numai pe scurt, o istorie de peste un secol care situa – chiar și în acel prezent atât de întunecat – într-o rază de lumină Societatea de Cruce Roșie a României.

În Mesajul lui Nicolae Ceaușescu adresat Congresului Crucii Roșii nu s-a scăpat ocazia de a se proiecta un bilanț triumfalist al realizărilor din perioada care trecuse de la Congresul al IX-lea al PCR, inclusiv în domeniul „ocrotirii sănătății”. Nu se prezentau detalii, însă, simplul enunț era de natură a aduce un plus de nemulțumiri față de multe fațete ale realizărilor din domeniu. Ar fi cu totul nepotrivit ca tocmai sănătatea populației să fie omisă din tabloul general al anului politic, economic și social 1989.

La unele aspecte m-am referit, până acum, bunăoară la efectele politicii pronataliste. În ceea ce urmează, mă voi limita la câteva date statistice prezentate și comentate în cartea coordonată de dr. Constantin Grigorescu, lucrare consacrată profilului economico-social al anului 1989. Capitolul în temă a fost scris de cercetătoarele Maria Molnar și Maria Poenaru.

România se afla, în 1989, pe locul 14 din cele 24 de țări europene luate în analiză cu 89 de paturi de spital la 10.000 de locuitori, la jumătatea nivelului din Suedia și Norvegia și foarte aproape de cel înregistrat de Ungaria, Belgia, Italia, Marea Britanie. Mărimea indicatorului în România se afla sub media țărilor dezvoltate.

După nivelul indicatorilor privind numărul medicilor, țara noastră ocupa locul 19, cu 21,1 persoane, în timp ce în Bulgaria, Cehoslovacia și Suedia era între 37 și 38. România înregistra ponderea cea mai scăzută a cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății în produsul intern brut în ansamblul țărilor europene, în jur de 2 procente. În perioada 1988-1989, rata mortalității în România a fost de 11‰, intervalul de variația acestui indicator în țările  europene fusese de între 8 și 9 la sută.

În 1989, România avea una dintre cele mai înalte rate ale mortalității infantile din Europa (12,9‰).

Ratele cele mai scăzute ale mortalității infantile erau înregistrate în țările dezvoltate ale Europei. Astfel, în Suedia, Finlanda, Olanda și Elveția rata mortalității infantile era de 6-7‰.

În grupa celor 25 de țări europene care au făcut obiectul comparațiilor, amplitudinea variației duratei medii a vieții a fost de 8 ani, de la 71 la 78 de ani, țările dezvoltate figurând cu durate medii ale vieții de peste 75 de ani. România se afla între țările europene cu nivelul cel mai scăzut (71 ani), în eșalonul aproape compact al țărilor est-europene (71-72 de ani).

Este trist că și în 2024, în pofida unor progrese, ne situăm pe penultimul și ultimul loc în Uniunea Europeană la aproape toți indicatorii sănătății publice.