1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O punere în scenă a unui regizor performant, calificat „la locul de muncă”

18  – 24 martie

CENUȘĂ PE (ÎN) CAP. Ședința CPEx din 17 martie 1989 nu s-a terminat cu explicațiile și autocriticile ministrului Finanțelor, guvernatorului BNR și viceprim-ministrului însărcinat cu coordonarea domeniilor financiar-bancare (prezentate în episodul precedent). Potrivit unui scenariu de înaltă clasă, conceput, desigur, împreună cu soția, N.C. s-a dovedit a fi și un regizor pe măsură. Și-a propus și a atins obiectivul de a-i destitui pe cei trei prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziție, mijloace experimentate îndelung în funcțiile de conducere pe care le-a deținut după 23 August 1944. Cum s-a văzut, avea în vedere, în 1989, zgândărirea lucrurilor în așa fel încât să-i facă părtași (complici) pe toți membrii CPEx și pe alți demnitari de rang superior la o acțiune „strategică”, și anume perpetuarea unei stări de nesiguranță, de nevroză acută, de teamă pentru ca nimeni să nu iasă din cuvântul liderului suprem, iar acesta să taie, din fașă, orice tentativă, oricât de firavă, de promovare a unor puncte de vedere diferite de ale „regizorului” performant, inegalabil prin maturitatea-i profesională de necontestat.

Spre deosebire de cvasitotalitatea ședințelor CPEx, de data aceasta, N.C. a solicitat participanților să-și spună părerea. Primul care s-a grăbit să ia cuvântul a fost Emil Bobu, care n-a făcut economie de cuvinte dure la adresa celor incriminați. A criticat sever Raportul prezentat de ministrul Finanțelor și a cerut refacerea lui completă. A conchis astfel:

„Problema acordării de credite unităților agricole trebuie analizată conform legii. Dacă se merge pe linia iresponsabilității, aceasta poate fi socotită sabotaj al economiei naționale și trebuie să facem un control pentru a vedea cum stăm, pentru că, de câțiva ani, s-au adus tot timpul perfecționări în mecanismul economico-financiar, dar tovarășii nu folosesc și nu pun ordine strictă în gestionarea avuției naționale!”.

A urmat Gheorghe (Gogu) Rădulescu, președintele Curții Superioare de Control Financiar, un fel de Curte de Conturi în condițiile economiei de comandă. A bălmăjit-o, în maniera care îi era caracteristică. S-a „făcut” că se alătură opiniilor lui Emil Bobu, dar a „întors-o” rapid:

„Cred că trebuie să fac o anchetă și să se analizeze nu numai această problemă a creditelor în agricultură, ci să se facă o analiză completă a activității sistemului financiar-bancar. Părerea mea este că se poate face și una, și alta, dar trebuie făcut treptat (adică, să se recurgă la tot felul de tergiversări – T.B.) în sensul ca să putem îmbunătăți lucrurile, să-i ajutăm (această formulă „să-i ajutăm” se dorea a fi un apel la clemență – T.B.)”.

În contrast cu această poziție „conciliantă”, Manea Mănescu a rostit un discurs de o vehemență ieșită din comun. I-a luat, pe rând, pe cei trei acuzați:

„Trebuie să subliniez că vicepreședintele (era vorba de N. Ibănescu – T.B.) nu este în stare să conducă un asemenea sector, nu are nici discernământ, nici capacitatea, dar mai presus de toate, nu respectă legile și nu respectă regulamentele. Ministrul de Finanțe, de asemenea, deși a lucrat în domeniul acesta, se pare că nu a învățat nimic pentru că, de asemenea, este de o nepăsare crasă, pot să spun, la modul în care trebuie să respecte legile și să aplice indicațiile tovarășului secretar general!…” În privința guvernatorului Băncii Naționale, a deformat și funcțiile, și denumirile instituțiilor publice, dar a ajuns la concluzia că „acesta poartă o vină foarte mare, este un om nepăsător, mă scuzați că spun, este un aristocrat! Plătește orice i se cere!”

Nu se cuvenea să rămână în afara „completului de judecată” ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. El a spus, între altele:

„Nu este pentru prima oară ca un vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, tovarășul Neculai Ibănescu, să încurce pur și simplu lucrurile. Nu numai că nu pricepe, încurcă lucrurile, dar în dialogul pe care îl are cu întreprinderile de comerț exterior, acolo unde se deplasează, nu numai că creează anumite animozități, dar scoate în evidență o incompetență, ci cred, că, practic, nu este loc pentru ceea ce este astăzi aici. (Se vede treaba că membrii Cooperativei „Ochiul și timpanul” îl urmăreau pe viceprim-ministru și în deplasările lui pe teren – T.B.). Adresez propunerea să se ia cele mai drastice măsuri și doresc să spun faptul că tovarășul Florea Dumitrescu este, după a mea părere și îmi aparține expresia, și cer să mi se atragă atenția dacă greșesc, parcă puțin cocoloșit. El poartă o mare răspundere alături de tovarășii semnatari aici. Nu este pentru prima dată când și lui i s-a atras atenția personal de dumneavoastră, tovarășe președinte, dacă tovarășul Florea Dumitrescu, despre care nu s-a spus nimic, dacă a avut altă părere, de ce nu a venit să spună?…”

Întrucât „dezbaterea” se prelungea, în pofida faptului că „sentința” fusese stabilită înaintea ședinței, N.C. a considerat că este bine să pună capăt parodiei și să recurgă la câteva concluzii nimicitoare:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: De fapt, ce ați făcut voi este o sabotare a economiei naționale (de ceva timp N.C. nu mai formulase o asemenea acuzație care ducea direct la pedeapsa capitală. Dându-și seama de gravitatea afirmației, a furnizat, apoi, chipurile, argumentele necesare – T.B.): Eu așa o caracterizez aici, în Comitetul Politic Executiv, în fața tuturor! Ați dat în doi ani 48 de miliarde! Unde spune legea? Sigur, mi-ați prezentat adineauri că ați discutat în Biroul Executiv al Consiliului de Miniștri (denumirea nu mai era valabilă, tot Ceaușescu – așa cum am mai amintit – o înlocuise prin „Guvernul Republicii Socialiste România” – T.B.) nu poate hotărî, în afară că am întrebat și pe unii membri ai Biroului Executiv care spun că nu cunosc asemenea lucruri, că Biroul este compus din oameni. Prezentați situația! Nu se poate una ca asta!  (lovitura de grație a venit imediat – T.B.). În primul rând că bilanțul este nereal, nu oglindește care este situația în economia națională și acoperă încălcarea legilor! Acoperiți de fapt, prezentați un bilanț fals (stenograma nu menționa că N.C. a zis „falș”, că așa se obișnuise – T.B.)”.

Tot în ziua de 17 martie 1989 (cu o operativitate neobișnuită), apărea în „Buletinul Oficial” Decretul prezidențial de eliberare din funcții a lui Niculai Ibănescu, Gheorghe Paraschiv și Florea Dumitrescu. Mai suporta aceeași sancțiune Nicolae Eremia, președintele Băncii pentru Agricultură și Industria Alimentară.

Ca dovadă că am avut de-a face cu o înscenare menită să contribuie fără greș la atingerea obiectivului menționat este faptul că Marea Adunare Națională a adoptat, în aprilie 1989, Legea privind anularea unor datorii ale cooperativelor agricole de producție și ale asociaților economice intercooperatiste, ceea ce confirma, implicit,  justețea deciziilor celor patru incriminați la ședința din 17 martie 1989. În expunerea de motive se arăta:

„Având în vedere că, în decursul anilor, cooperativele agricole de producție au primit de la stat, sub formă de credite (deci, credite și nu altceva – T.B.), pentru dezvoltarea lor economică, însemnate sume de bani care nu i-au putut restitui, pentru a veni în sprijinul acestor unități, urmează să se anuleze, în condițiile prezentei legi, datorii în sumă de 117 miliarde lei.”

PRINCIPIALITATEA DE OCAZIE. În aceeași ședință a CPEx, Nicolae Ceaușescu a trecut rapid de la „analiza” situației economico-financiare la tema… morilor și brutăriilor sătești. Apoi, fără să țină seama de ordinea de zi a ședinței, a abordat un alt subiect:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Ieri am fost informat și profit de faptul că suntem cu toții aici ca să vă spun și să cunoască toată lumea faptul că cooperația de consum condiționează livrarea unor produse agricole, inclusiv a sării (de când sarea era „produs agricol”? – T.B.), de contractarea și plata în produse. Așa este?

Tov. Paul Niculescu (președintele CENTROCOOP; cum am mai avut prilejul să remarc, se numea Paul Niculescu-Mizil, însă lui N.C. nu-i plăcea să se completeze numele cu tot felul de localități, procedeu care-i amintea de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Oricum, i se pusese mai demult „pata” pe Paul Niculescu-Mizil – T.B.): Nu se poate! Poate or fi excepții. Conform unui Decret stabilit, se condiționează pentru populația din zonele de deal și munte, unde noi dăm pâine și mălai. În Decret se spune că aceste persoane cărora noi le dăm pâine și mălai, trebuie să dea produse agricole.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Deci, noi le dăm porumb, iar ei trebuie să plătească în cartofi sau alte produse agricole. Dar ca să cumpere pantofi sau sare?

Tov. Paul Niculescu: Poate să fie un abuz.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Dacă se întâmplă într-un singur loc și tot nu este bine!

Tov. Vasile Bărbulescu (secretar al CC al PCR cu probleme de agricultură, originar din Scornicești, cumnat al lui N.C. – T.B.): În județul Călărași am mers cu primul secretar în câteva magazine și au spus că li se condiționează sarea, gazul, bumbacul.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu vreau să facem acum o dezbatere. Eu am ridicat aceasta în fața Comitetului Politic Executiv și vreau să se lichideze această situație.”

Aparent, intervenția lui N.C. era rațională și venea în sprijinul populației rurale. Dar și în această privință exista un „dedesubt”. Așa cum am mai remarcat, urmărea să găsească nod în papură lui Paul Niculescu-Mizil (cândva locotenentul lui super-devotat, care activa în zona „muncii de propagandă” și, apoi, în cea de „politică internațională”, căzut între timp în semi-dizgrație), din pricina unor relații ale fiicei lui cu Nicu Ceaușescu, cu toate că știa mai bine ca mulți alți participanți la ședință că la sate cooperația de consum condiționa vânzarea de produse industriale de primă necesitate de achitarea a tot felul de „cote”, precum și de achiziționarea de către populația rurală a unor „bunuri” greu vandabile, cum ar fi, de pildă, voluminoasele cărți cu „Operele celui mai iubit fiu al poporului”.

În toiul discuției despre CENTROCOOP s-a înregistrat o intervenție care putea „să dea peste cap” tot planul de compromitere a lui Paul Niculescu-Mizil:

„Tov. Nicu Ceaușescu (fiul, prim-secretar la Sibiu): Nu condiționează CENTROCOOP-ul, ci Consiliile Populare.”

Surprins, tatăl s-a făcut că nu aude și, după obișnuita cerere de „a se lua măsuri”, s-a întors la ordinea de zi a ședinței. Nu mai intru în detalii, deoarece erau teme care aveau să revină mult prea des în cursul lunilor următoare. Este, însă, de reținut că, la încheierea ședinței, în urma unor schimburi de replici între tată și mamă, s-a trecut la ultimul punct de pe ordinea de zi, și anume convocarea Plenarei CC al PCR pentru ziua de 12 aprilie 1989, reuniune pe a cărei ordine de zi se înscria dezbaterea măsurilor de pregătire a Congresului al XIV-lea al partidului.