Marcel Ciolacu: Voi candida pentru un nou mandat de preşedinte al Partidului Social Democrat şi în acelaşi congres se va alege şi candidatul Partidului Social Democrat pentru funcţia de preşedinte

1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Orgoliile personale și traumele colective

 8  – 14 aprilie

SURPRIZĂ ȘI… NU PREA. Luni dimineața, 10 aprilie 1989, la prima oră, venind la Redacție, chiar înainte de a citi telexurile, bunul și regretatul meu coleg de la Secția externă, Mihai Caranghel, m-a întâmpinat, cum îi era obiceiul, cu informații proaspete. Asculta multe ore în noapte posturile străine de radio care emiteau în limba română și, deseori, îmi oferea rezumate pertinente. De data aceasta, mi-a semnalat atenția ieșită din comun față de Scrisoarea a șapte literați români adresată președintelui Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, demers prin care îi cereau să se solidarizeze cu Mircea Dinescu, concediat de la revista „România literară”, în urma remarcabilului lui interviu apărut în publicația franceză „Liberation”. Am consemnat acest fapt în episodul consacrat principalelor acte de disidență înregistrate în martie 1989.

Nu-mi pot explica nici astăzi (2024) de ce s-a acordat, în străinătate, relativ mult timp, o atenție specială acelei Scrisori. Destinatarul (D.R. Popescu) a declarat apăsat că n-a primit respectiva Scrisoare și nimeni n-a adus probe care să-l contrazică. Nu s-a aflat unde și cum a fost trimisă pentru a ajunge la Președintele Uniunii Scriitorilor. O încercare notabilă de a limpezi lucrurile a fost consemnată în 2009 prin suplimentul „Scânteia” al „Jurnalului Național” – o inițiativă publicistică de excepție „patronată” de Marius Tucă și pusă în operă sub coordonarea Laviniei Betea (și despre respectiva inițiativă am scris). La aceste demersuri s-a adăugat propria mea documentare în arhive.

Înainte de a trece la detalierea temei, iată textul integral al Scrisorii:

 

Considerăm de datoria noastră să vă împărtășim nedumerirea, preocuparea și îngrijorarea cu care am aflat de eliminarea intempestivă, la 14 martie a.c., a poetului Mircea Dinescu, din redacția revistei România Literară. În absența oricărei explicații cât de cât lămuritoare, întemeiate pe un text de lege, în legătură cu această măsură gravă, nu putem decât să facem presupuneri și să ne punem întrebări. Mai este nevoie, oare, să-i spunem noi președintelui Uniunii Scriitorilor că poezia există datorită poeților și că soarta fiecărui poet important e legată în mod natural de soarta poeziei române contemporane? Mai este nevoie să motivăm de ce prejudiciile aduse persoanei unui scriitor se transformă în prejudicii aduse culturii române? Și trebuie, oare, ca tristelor exemple de șicane și interdicții la care au fost supuși cândva Blaga și Arghezi să li se adauge altele? E o fatalitate oare să existe mereu în istoria literară ceva de regretat, de justificat, de iertat? Posteritatea nu ne-ar ierta, fără îndoială, nici pe noi, nici pe dumneavoastră, dacă am fi indiferenți atunci când un coleg se află într-o situație care-l împiedică să-și pună în valoare talentul. Faptul că Ana Blandiana n-are de câteva luni acces în paginile revistelor și la editori, precum și recenta măsură administrativă luată împotriva lui Mircea Dinescu ne determină să ne aducem aminte că nu putem despărți dragostea pentru țara în care trăim și scriem de dorința de a se păstra intacte, neștirbite șansele generației actuale de a îmbogăți cultura română, căreia îi consacrăm toate puterile noastre creatoare, atâtea câte sunt, și șansele noastre. În calitate de scriitori, e normal să avem nu numai conștiința relativității persoanelor noastre, ci și conștiința că interesele culturii române sunt mai importante decât judecățile de moment. Veți înțelege deci și sperăm că socotiți logică opinia noastră, că nu putem vedea în înlăturarea lui Mircea Dinescu de la România Literară o problemă strict personală sau una administrativă.

Dar, firește, ea este și o problemă personală. Demnitatea l-a oprit pe Mircea Dinescu să spună că în urma concedierii sale va trebui să înfrunte mari dificultăți, pe care nu știm cum le va depăși, pentru a-și întreține familia compusă din soție și doi copii. Îi va fi greu însă Uniunii Scriitorilor să explice membrilor săi de ce nu s-a gândit la aceasta înainte de a lăsa pe drumuri un poet de o asemenea valoare. Din câte știm, rațiunea de a exista a Uniunii Scriitorilor este de a apăra forțele creatoare din literatura română și posibilitățile lor de a spori patrimoniul spiritual românesc.

În consecință, regretăm că, încă o dată, literatura română contemporană e pusă în cauză printr-unul din reprezentanții ei de frunte și solicităm să se întreprindă tot ce este necesar, apelându-se, dacă e nevoie, și la opinia organismelor de conducere ale Uniunii Scriitorilor, care au fost eludate și în această împrejurare, pentru a se repara o injustiție și o greșeală cu consecințe morale, profesionale și umane extrem de păgubitoare”.

 

Semnatari: Geo Bogza, Ștefan Augustin Doinaș, Dan Hăulică, Octavian Paler, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu, Mihai Șora

 

Știu că fiecare semnatar se încadrează în categoria numită „persoană controversată”. Fiecare a avut și are parte de „cota” lui de simpatie și de antipatie. Orice ai spune despre unul sau altul, tot se vor găsi talibani vigilenți care să-ți tragă câte o scatoalcă. Cu toate acestea, risc să-mi spun o părere.

În condițiile din primăvara anului 1989, fie și numai un simplu gest de solidaritate cu Mircea Dinescu era pasibil de urmări grave. Un văr al acestuia, Ovidiu Dinescu (i-am fost îndrumător științific pentru lucrarea lui de licență), coleg la TVR, a venit la mine pentru a mă sfătui să nu mai vorbesc cu el, deoarece unele cunoștințe au fost „atenționate” de ofițeri din Securitate să evite orice fel de contact cu neamurile lui Mircea Dinescu. Bineînțeles, nu l-am ascultat pe Ovidiu, dar nu acesta este faptul cel mai important.

Repet: Scrisoarea celor șapte a fost un act de curaj remarcabil. Autorii ar fi putut fi (și, în fapt, așa s-a interpretat), acuzați că au săvârșit un act de disidență. Poate din acest motiv, au ocolit până și o vagă aluzie în legătură cu cauzele reale care au determinat concedierea lui Mircea Dinescu. Este vorba aici – în însemnările mele – de a identifica locul și rolul actului de solidaritate și nicidecum de a emite reproșuri. Pe unii autori, în special pe Octavian Paler, i-am cunoscut foarte bine. Pot, deci, să le creionez portretul, îndeosebi dintr-o perspectivă etică. Mă abțin însă. Nu aceasta este tema episodului de față. Istoria literaturii române, istoria în general îi va situa pe semnatari acolo unde le este locul, iar acțiunea lor poate fi ignorată doar dacă lipsește un minimum de decență, de „obraz subțire”.

 

PRELIMINARII CLARIFICATOARE. Mircea Dinescu era un recidivist (dacă e corect să-i spun așa) în materie de poziții critice față de realitățile din țara noastră, cu un accent firesc pe stările de fapt care vizau scriitorii demni de acest „calificativ”. Una dintre cele mai pregnante acțiuni a fost Scrisoarea pe care i-a adresat-o în 1980 direct și personal lui Nicolae Ceaușescu. Textul ar fi bine să se citească în forma lui integrală pentru a se emite judecăți de valoare în cunoștință de cauză. În ceea ce mă privește, nu-mi propun să-i „evaluez” mai ales pe cei care au riscat mult pentru a face publice convingerile lor.

Drept argumente la cele scrise până acum redau câteva fragmente din Scrisoarea lui Mircea Dinescu din 1980.

 

Luceafărul e singura revistă literară cu destinație precisă către tinerii scriitori. În loc să se ocupe de cărțile importante ale tinerilor scriitori, prin articole de susținere și de îndrumare, în loc să se ocupe pe îndeaproape de valorile tinere reale, conducerea Luceafărului a împărțit revista în rubrici fixe, a parcelat-o precum moșierii de odinioară care dădeau pământ cu arendă. Astfel, un grup restrâns de șase-șapte inși, bineînțeles nu tineri, ocupă săptămânal spațiul dedicat tinerilor scriitori. Timp de doi ani n-a apărut nicio pagină de întâmpinare a vreunei cărți scrise de un tânăr autor, nicio pagină întreagă de versuri a vreunui tânăr poet,  traduceri din tineri scriitori ai naționalităților conlocuitoare au fost ignorate cu desăvârșire. Cu ce s-a ocupat revista tinerilor scriitori Luceafărul în acest timp? Pagini întregi s-au cheltuit și s-au dezbătut cu false probleme, bătându-se apa în piuă cu protocronismul și sincronismul, încercându-se să se împartă cultura și literatura română în două, tot ca în vremuri de tristă amintire, ca și cum nu toți am aparține aceluiași popor, ca și cum Lovinescu și Călinescu nu ar fi scris amândoi în limba română, ca și cum noi toți scriitorii contemporani nu am aparține aceleiași literaturi române”.

 

Nu era niciun secret pentru nimeni că grupul incriminat de la conducerea revistei „Luceafărul” era susținut puternic de Nicolae Ceaușescu și de locotenenții lui… Dar, Mircea Dinescu a abordat (repet, în 1980) și o temă cu „o bătaie mai lungă”.

 

Sigur, se mai pot spune și lucruri nu tocmai favorabile despre tinerii scriitori, petrecute sub impusul sângelui mai aprins și al nervilor mai elastici. Dar vin câteodată examene hotărâtoare în care valoarea tinerilor se cântărește exact. Îmi amintesc că înainte de cutremurul din 1977 erau criticați unii tineri că se îmbracă fistichiu sau că poartă plete sau că ascultă muzică folk (din nou, o aluzie la lucrări publice ale lui Nicolae Ceaușescu și activiștilor de partid de rang înalt. În acea grea încercare tinerii au fost primii gata pentru orice risc și sacrificiu și chiar dumneavoastră, personal, ați subliniat eroismul de care unii dintre ei au dat dovadă.

Aș vrea să trec acum la lucruri concrete și de strictă actualitate. Mă voi referi în special la poziția tinerilor în Uniunea Scriitorilor. Ca un factor pozitiv, trebuie să remarc că în ultimii patru ani au fost primiți membri titulari ai Uniunii Scriitorilor mai bine de 100 de scriitori tineri, ceea ce a dat un plus de vitalitate Uniunii Scriitorilor, unde media de vârstă era și este destul de ridicată. La viitoarele alegeri va trebui să se țină cont de acest lucru, că, la ora actuală, prea puțini tineri sunt implicați în organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor”.

 

Nu mai redau fragmente din Scrisoare. Sunt convins că fiecare cititor s-a lămurit. Se poate considera că acea intervenție a lui Mircea Dinescu a fost un veritabil punct de plecare spre consolidarea unui curent de opinie care a atins apogeul în 1989. De aceea se impune a continua reconstituirile, fie și numai cu leac contra amneziei.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *