1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Presa de partid și de stat în forma ei pură și dură

25  – 31 martie

INTERVIUL – UN GEN GAZETĂRESC ÎN AGONIE. Dacă, acum, în primăvara anului 2024 se găsește cineva dornic să aibă o imagine concludentă a presei române din urmă cu 35 de ani este suficient să răsfoiască ziarele apărute în ziua de 25 martie 1989. Mai mult de jumătate din prima pagină a principalelor cotidiane era ocupată cu o informație referitoare la întrevederea acordată de Nicolae Ceaușescu unei delegații parlamentare a Republicii Islamice Pakistan (se publica textul standard, anost, care nu spunea nimic relevant, text însoțit de o fotografie, la rândul ei, „clasică”), precum și cu o marte parte (pe trei coloane) din interviul acordat de liderul suprem român redactorului-șef al ziarului egiptean „Al Mesa” (oficios guvernamental). Interviul-fluviu avea continuarea pe o pagină din interiorul ziarului, astfel amplasat încât să domine întregul număr. În rest, obișnuitele rubrici puse sub semnul mobilizării generale pentru „îndeplinirea exemplară a sarcinilor indicate de secretarul general al partidului”. Printre articole de „linie” și reportaje se strecurau și niscaiva știri sau scurte comentarii de un oarecare interes public.

Din câteva motive pe care le voi prezenta imediat, merită să zăbovim asupra interviului (să-l numim, cu îngăduință, așa) dat de N.C. ziaristului egiptean.

Înainte de toate, se cere remarcat că – spre deosebire de anii ʼ70 și începutul anilor ʼ80 când se buluceau ziariștii străini, în special occidentali, să fie primiți de Nicolae Ceaușescu pentru a-i lua interviuri – în perioada ianuarie – martie 1989 s-au înregistrat doar două solicitări și acelea din țări în curs de dezvoltare. Evident, presa internațională nu mai era interesată să afle opiniile șefului statului român. Se mulțumea, mai ales în zona ei săracă, să publice texte și fotografii primite de la București în regim de publicitate, plata de la autoritățile române fiind destul de „grasă”.

Tot cu ani în urmă, Nicolae Ceaușescu răspundea la întrebările ziariștilor (fie ele „izvorâte” din capul lor sau la comanda redacțiilor, fie primite de la gazde) cu informații și comentarii care prezentau un grad de noutate relativ înalt, cu ecou garantat la „consumatorii de presă” (în special ca „disident” în lagărul sovietic). După 1985, situația a început să se schimbe radical. Nu numai că s-a diminuat până aproape de zero numărul de solicitări, ci au dispărut și mult gustatele noutăți, subiecte cu sămânță de scandal pe arena mondială.

Interviul pentru „Al Mesa” era tipic în noua conjunctură. Bunăoară, toate întrebările reprezentau „mingi ridicate la fileu”, remarcându-se printr-o banalitate ucigătoare. Redactorul-șef al ziarului egiptean îl ruga pe Nicolae Ceaușescu „să prezinte realizările poporului român”, să se refere la „măsurile luate pentru perfecționarea activității statului”, să expună modul în care „se dezvolta democrația socialistă cu specific românesc”, să reia considerațiile și considerentele sale potrivit „principiilor și pozițiilor consecvente privind principalele probleme ale vieții internaționale, cu precădere cele care vizau Orientul Mijlociu”. Răspunsurile lungi nu aduceau nimic deosebit, nici măcar nuanțe cât de cât inedite.

Așa cum erau redactate, apărea limpede că întrebările fuseseră remise din vreme și că ziaristul „a stat de lemn Tănase” în timpul cât au durat expunerile care – la rândul lor – păreau scrise de un mediocru făcător de discursuri.

Acestea nu sunt remarci pur profesionale, de gen publicistic, ci o prezentare de dovezi palpabile ale unui imobilism politico-ideatic, ale unui deficit de interes real față (măcar) de atractivitatea, de caracterul „comestibil” al interviului. În fond, a fost o modalitate de pierdere de timp și de bani (că nu se făcea „treaba” pe gratis), ba cu efecte contrare celor urmărite.

În ceea ce mă privește, ca unul care, în cei 75 de ani de activitate gazetărească, am luat sute și sute de interviuri cu simpli colectiviști și muncitori stahanoviști, cu educatoare din creșe și grădinițe, cu academicieni și conducători de întreprinderi până la directorul general al celebrului concern german „Krupp”, cu demnitari din țară și străinătate, inclusiv cu ministrul de Externe (viitor președinte) al Finlandei, pot să mă pronunț, cu o oarecare experiență, în legătură cu exigențele minimale ale genului publicistic de care mă ocup acum.

Desigur, n-am de gând să țin o lecție pe această temă. Consider doar că nu se poate pune semnul egalității între exigențele unui interviu și simplele răspunsuri la întrebări. În legătură cu această remarcă, aș aminti un exemplu celebru. De pildă, Stalin, în ultimii ani de viață, nu mai acorda interviuri, ci, conform celor publicate, răspundea la întrebările corespondentului TASS. Bunăoară, la întrebarea „Războiul este inevitabil?” a răspuns așa: „Nu!”. Acest „nu” a reprezentat sursa de inspirație pentru mii de articole și chiar pentru cărți voluminoase. Pot să mai spun că nu mi-am putut explica atunci (în 1989) și nu pot să-mi explic nici astăzi (în 2024) cum de a fost posibil ca Nicolae Ceaușescu să rateze ocazii – până și cele din ce în ce mai rare – prin care să fie o prezență remarcată (despre care să se discute tot mai mult) în presa din străinătate. Știu direct de la Constantin Mitea că liderului suprem i s-a sugerat, de mai multe ori, să pigmenteze interviurile cu elemente șocante, prin noutate și percutanță, dar – de fiecare dată – se supăra și cerea să „nu-i dea nimeni lecții” în materie de comunicare publică, de relații cu mass-media din străinătate. Așa că rezultatele erau perfect predictibile.

DE LA „ARENA POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ” LA… STADIONUL „STEAUA”. Tot ziarele apărute în ziua de 25 martie 1989 au conținut, ca de obicei, știri și comentarii despre politica externă românească „gândită și promovată de tovarășul Nicolae Ceaușescu”. De pildă, s-au publicat note referitoare la încheierea primei etape a negocierilor de la Viena privind dezarmarea, în contextul demersurilor „pentru întărirea încrederii și securității în Europa”. N-au constituit pentru nimeni o surpriză precizările dintr-o Notă prin care se reconfirma faptul că „delegația română la negocieri a susținut, a adus argumente convingătoare în demonstrarea justeței punctelor de vedere exprimate de șeful statului român”.

Ei bine, aceleași ziare apărute în ziua de 25 martie 1989 au oferit cititorilor posibilitatea să afle ce conținea un comunicat oficial comun al Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport (CNEFS) și Federației Române de Fotbal (FRF). Nota avea următorul titlu: „Cu privire la unele abateri săvârșite la finalul meciului de fotbal Steaua-Dinamo, din ziua de 22 martie 1989”.

În text, se menționa că după terminarea partidei, mai mulți jucători de la „Dinamo” l-au înconjurat pe arbitru, l-au agresat, iar căpitanul echipei Ioan Andone și câțiva colegi ai acestuia s-au îndreptat spre tribune și „au comis gesturi obscene”.

Drept urmare, s-a lăsat cu sancțiuni.

„1. Suspendarea până la finele campionatului Diviziei A a jucătorului Ioan Andone și interzicerea în această perioadă de a face parte din echipa națională de fotbal;

2. Sancționarea antrenorului Mircea Lucescu cu ultimul avertisment că la prima abatere să fie scos din respectiva funcție de antrenor;
3. Dezbaterea în spirit de exigență și de răspundere a situației în Clubul «Dinamo» în vederea lichidării unor astfel de abateri;
4. Atenționarea Secției de Fotbal a Clubului «Dinamo» pentru insuficienta preocupare față de pregătirea și educarea cadrelor tehnice de specialitate;
5. Prelucrarea acestui caz cu cadrele tehnice și sportivii echipelor de fotbal din Divizia A, precum și cu arbitrii din lotul divizionar”.

Comunicatul se încheia cu nelipsitul angajament de a îmbunătăți întreaga activitate sportiv-educativă.

În același stil era redactat și un comunicat al conducerii clubului „Dinamo”. A doua zi, presa a publicat comentarii dure în susținerea punctelor de vedere oficiale, însoțite de îndemnuri mobilizatoare pentru obținerea de noi și tot mai mari succese în sportul românesc.