1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Privirea selectivă a ținut acoperit cotidianul integral

15  – 21 aprilie

LA ORIGINEA UNOR ADEVĂRURI ESENȚIALE. După „excursul” (cred) nu lipsit de interes din episoadele precedente, propun acum cititorului o sinteză a „odiseei” reprezentate de achitarea, în avans, datoriei externe a României. Mă ajută în acest demers o analiză pertinentă, efectuată la sesiunea academică din 4 decembrie 2012, intitulată „Datoria externă a României în retrospectivă și perspectivă istorică”. Chiar dacă numeroase date și fapte nu vor fi detaliate, aici, anumite considerații și considerente prezintă o importanță majoră. De aceea mă rezum la consemnarea datelor examinate de acad. Iulian Văcărel referitoare la cele două perioade în care s-a recurs masiv la împrumuturi externe. Astfel, a remarcat că în intervalul 1971-1977 soldul deficitar al balanței de plăți externe nu a depășit 359 milioane de dolari (în 1974), în schimb, în anii 1978-1980 a înregistrat creșteri mari de la 300 la 759 milioane de dolari, ajungând în 1979 la 1,6 miliarde de dolari, respectiv un spor de 2,2 ori față de anul precedent. În 1980 deficitul s-a cifrat la 2,4 miliarde de dolari, ceea ce a marcat o creștere de 1,5 ori față de 1979. Simetric, datoria externă totală a cunoscut o evoluție accelerată; în decurs de numai 5 ani s-a mărit de la 2,8 la 10,5 miliarde de dolari. Prin urmare, s-a triplat într-un ritm mediu de circa 32 la sută pe an.

În urma negocierilor cu băncile creditoare s-a convenit rescadențarea creditelor exigibile în 1982 (3,7 miliarde de dolari) și în 1983 (770 milioane de dolari). În aceste condiții, Nicolae Ceaușescu a decis să nu se contracteze alte împrumuturi externe și să se treacă la rambursarea integrală, înainte de scadență, a sumelor împrumutate, cu serviciul aferent. Restul sumelor datorate urma să fie achitat în șapte tranșe bianuale, începând cu 1985. De asemenea, a hotărât, în februarie 1984, ca România să nu mai primească ultima tranșă de împrumut (potrivit acordului stand-by cu FMI), și să se intensifice ritmul rambursării.

Trebuie să remarc că, în Telejurnale, după menționarea localităților unde se desfășuraseră adunările, sintetizau în câteva fraze ceea ce se repeta de zeci de ori pe numeroase pagini ale cotidianelor centrale și județene. Erau un procedeu nu numai ceva mai onest comparativ cu presa tipărită, ci și mai „comestibil”.

TOT CEEA CE „SE TAIE” NU SE „FLUIERĂ”.  Aceste cuvinte reiau o formulă gazetărească „la modă” în vremurile antedecembriste. Cenzura și autocenzura („tăierea” din articole, din emisiuni a tot ceea ce nu convenea Puterii) se manifestau și atunci când se prezentau informații care proveneau din străinătate. Spre deosebire de amplele rubrici de presă română din care rezultă că personalitatea lui Nicolae Ceaușescu și, implicit, realizările României era întruchipată în străinătate, reflectate în noile ziare din Occident relevau trista realitate. Prezint câteva exemple:

În aprilie 1989, s-au agravat relațiile României cu țările occidentale, fapt atestat mai clar prin rechemări de ambasadori. Astfel, cotidianul francez „Le Monde” scria următoarele sub titlul: „Bucureștiul își recheamă ambasadorul de la Paris”.

„Ambasadorul României în Franța, domnul Petre Gigea, a fost rechemat de guvernul său pentru consultări, la două săptămâni după ambasadorul francez în România, fusese rechemat pentru 8 zile. Într-o întâlnire cu ministrul de Externe francez, Roland Dumas, Petre Gigea și-a exprimat regretul că a fost anulată reuniunea Comisiei mixte româno-franceză care ar fi trebuit să aibă loc în martie și s-a plâns de atitudinea presei din țara sa. Ministrul de Externe, Roland Dumas, a regretat evenimentele care au adus Franța în situația de a-și rechema ambasadorul, și a deplâns în mod special măsurile luate de București, împotriva a șase personalități române, contrar angajamentelor asumate în cadrul OSCE”.

În aceeași măsură, „La Repubblica” publica, sub titlul „Germania își recheamă ambasadorul la București”.

Un articol pe deplin edificator în legătură cu aceeași temă:

„Ca reacție la represiunea internă dură a Guvernului român împotriva opozanților săi, Guvernul german și-a rechemat ieri în țară ambasadorul de la București, Klaus Terfloth… Decizia de a-și chema ambasadorul pentru consultări a fost luată ieri de ministrul de Externe, Hans Dietrich Genscher, după ce, lunea trecută, Terfloth a fost împiedicat de Poliția română să-i viziteze la domiciliul său pe fostul ministru de Externe, Corneliu Mănescu. Ambasadorul a fost împiedicat să-i înmâneze fostului ministru Corneliu Mănescu o scrisoare din partea lui Genscher”.

În articol se menționa că și Franța și-a rechemat temporar ambasadorul de la București la sfârșitul lunii martie 1989:

„Le Monde” publica în aceeași ordine de idei informația preluată de la Agenția „France Press” și „Reuters” că România și-a rechemat ambasadorul de la Londra:

„România și-a rechemat ambasadorul din Marea Britanie, domnul Stan Soare, conform anunțului Foreign Office din 4 aprilie. Domnul Soare a informat că a fost rechemat la București pentru consultări. În nota pe care a înaintat-o Ministerului de Externe britanic, România denunță un complot anglo-maghiar împotriva sa. Londra nu are intenția de a-și rechema ambasadorul de la București. În schimb, Bonn-ul a anunțat miercuri rechemarea ambasadorului său din România”.

„CEAUȘESCU – ROMÂNIA!” Cunoscuta lozincă era prezentă și în presa internațională, cele două cuvinte reprezentând un TOT indestructibil. Era un semn distinctiv al realităților globale pe care le argumentez prin câteva exemple:

• „Socialismul violat” era titlul articolului în care se spune: „Conducătorii români merg de-a-ndărătelea, îngropând țara în proiectele cele mai nebune, în totalul dispreț al democrației socialiste, de care fac totuși caz”. Raționalizarea, exportul, sistematizarea, apatia, violarea constituției denunțată în scrisoarea celor șase foști responsabili ai partidului, cultului președintelui și al soției sale Elena, toate fețele scandalului sunt formulate fără niciun menajament Publicația „LʼHumanité Dimanche”, 21 mai 1989: „Comuniștii francezi, se scrie în încheiere, condamnă încălcarea drepturilor omului din România și Georges Marchais a exprimat clar această poziție (…) subliniind că ceea ce se petrece în România «n-are nicio legătură cu socialismul»… Trebuie că Ceaușescu a devenit tare incomod pentru lumea comunistă! De altfel, pentru a se descotorosi de orice analogie ideologică, în același număr se anunță faptul că semnatarul articolului Jean-Pierre Pierrot, care a fost de mai multe ori în România, a depus o cerere de viză la Ambasada RSR în ianuarie a.c. și n-a primit niciun răspuns încă, autoritățile RSR nedând nicio explicație acestei «atitudini inexplicabile»”.

Articolul este însoțit de imaginea unei case țărănești pe cale de a fi dărâmată și de cea a palatului prezidențial.

• Der Spiegel afirma că, ajutată de firme vest-germane, România este pe cale de a construi o uzină de rachete cu rază medie de acțiune capabile să poarte focoase nucleare. Planurile care au stat la bază, elaborate de un concern munchenez (MBB), sunt similare celor care au fost folosite pentru instalațiile de lângă Bagdad și Cairo.

Dând știrea, ziarul amintește declarația lui Ceaușescu, făcută la începutul lunii aprilie a.c., referitoare la capacitatea României de a fabrica bomba atomică.

„De ce are nevoie această republică socialistă adusă de conducătorul ei în stare de faliment, de un armament nuclear costând mai multe miliarde… Aviația vetustă a României nu poate fi folosită, iar cele 40 de rampe de lansare a rachetelor sovietice cu rază scurtă de acțiune, pune în pericol mai degrabă propriul teritoriu decât vreunul inamic”.

Și, totuși. Sursa revistei germane, un tehnician specializat în proiectarea rachetelor declară:

„În imperiul lui Ceaușescu ia naștere în momentul de față o uriașă fabrică de rachete, asemănătoare celor din Irak și Egipt”.