1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Puseuri de nevroză televizionistică

15- 21 ianuarie

EXASPERĂRI. Forma semidefinitivă a Telejurnalului de seară se concepea, în fiecare zi, în funcție de agenda publică a lui Nicolae Ceaușescu. Colegii din echipa TVR aflați la sediul CC al PCR mă informau de dimineață despre solicitările pentru filmări de la Cabinetele 1 și 2. Totodată, îmi mai spuneau câte ceva despre programul neoficial, de regulă tot felul de ședințe desfășurate în „Sălița Mare” și în „Sălița Mică”. Evident, alegerea locului pentru cele mai diverse „analize” depindea de numărul participanților.

Abia după decembrie 1989, am văzut cele două „sălițe”, ambele aflate la primul etaj în dreapta Cabinetului 1. Erau amplasate mese rotunde din lemn masiv cu câte două scaune „speciale”, cu spătare înalte, sculptate, destinate Cuplului prezidențial. Se dorea, astfel, să se marcheze și distanțarea, particularizarea celor doi față de restul participanților.

Reuniunile neoficiale prezentau o anume importanță pentru noi, mai ales prin prisma temelor abordate. Când pe „ordinea de zi” se „examinau problemele economice”, ne orientam în vederea alcătuirii propriilor planuri de emisiuni și rubrici.

Pentru după-amiaza zilei de 16 ianuarie 1989, se prevăzuseră la „Sălița Mare” două ședințe – una pe tema „programului nuclear”, cealaltă consacrată exportului. Dacă despre „programul nuclear” n-aveam voie să suflăm vreo vorbă fără indicațiile exprese de la cel mai înalt nivel, frecvența deosebită a analizelor referitoare la export impunea și tratarea pe măsură a respectivului subiect. Atunci, mai în glumă, mai în serios am lansat lozinca „Fără export, Telejurnalul este mort”. Mă refeream, desigur, la „sentințele” de care am fi avut parte în cazul în care nu ne-am fi conformat imperativelor „conducerii superioare”. Cum genericele pe un fond muzical adecvat erau de natură a sublinia locul și rolul unor rubrici în telejurnale, am introdus un asemenea „mesaj” cu un text banal, dar suficient de percutant, și anume „Exportul – prioritatea priorităților”. Știam că nu erau agreate formule ceva mai sofisticate. Am primit felicitări pentru acel generic.

În acea zi, tot după un generic („Din agenda de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu”) am difuzat un scurt film de la primirea de către liderul suprem a delegației Partidului Comunist Japonez condusă de Mitsuhiro Kaneko, membru al Prezidiului Permanent și șef al Secretariatului CC al acestui partid. Delegația era de rang secund, dar, în condițiile date, respectiv penuria de contacte ale lui Nicolae Ceaușescu la nivel similar – fie de partid, fie de stat – erau bune și astfel de primiri. Ca de obicei, N.C. nu s-a abținut să nu țină oaspeților un fel de lecții. Astfel, potrivit comunicatului de presă, Nicolae Ceaușescu a afirmat că „se impune o analiză științifică, realistă, a fiecărui partid, în spiritul concepției revoluționare, materialist-dialectice, a problemelor actuale pentru a da o orientare justă și o perspectivă clară luptei pentru înfăptuirea aspirațiilor popoarelor de progres economic și social, pentru socialism și pace, pentru o lume mai dreaptă și mai bună”.

Era limpede că nu scăpa niciun prilej pentru a-și susține punctele de vedere în condițiile în care avea loc, indubitabil, pe plan mondial, o diminuare continuă a importanței partidelor comuniste și muncitorești, inclusiv în țările dezvoltate, unde, nu de mult, influența acestora fusese semnificativă.

Firește, n-am de gând să contabilizez toate primirile de oaspeți din sferele politice și economice, dar – din când în când – merită, din foarte multe motive, să mă refer la politica externă a României, mai ales în vremuri atât de complicate, precum cele din anul 1989.

La 16 ianuarie 1989 a apărut în presă textul integral al „Declarației Republicii Socialiste România în legătură cu documentul final al Reuniunii CSCE de la Viena”, un text amplu care ocupa mai bine de un sfert de pagină de ziar. Mai mult de jumătate din Declarație a fost rezervată „coșului trei”. Din toate cele afirmate rezulta că România este de acord cu majoritatea evaluărilor Reuniunii, dar are obiecții importante în privința celor menționate în legătură cu drepturile omului. Se considera că, sub pretextul protejării acestora, în documentele Reuniunii au fost „strecurate” prevederi care contraveneau unor norme și reglementări internaționale, deschizând, astfel, calea „amestecului în treburile interne ale altor state, încălcării independenței și suveranității naționale, puteau stimula și încuraja activități obscurantiste, retrograde. De asemenea, sunt menținute prevederi care, în fapt, stimulează emigrarea și încurajează furtul de inteligență, lovind în interesele dezvoltării economico-sociale a popoarelor și, în primul rând, ale celor mai puțin dezvoltate”. Ținând cont de toate acestea, delegația română declara că țara noastră nu-și asumă niciun angajament de a îndeplini acele prevederi din Documentul final la care a prezentat amendamente fără a fi acceptate. Va aplica Declarația parțial, fără acele prevederi.

Conform „obiceiului casei”, s-a trecut la întocmirea planurilor de emisiuni și rubrici referitoare la „modul exemplar în care sunt respectate în România drepturile omului și cum acestea sunt încălcate «grosolan» în țările occidendale”. Obligatoriu, în Telerjunale a fost introdusă rubrica „Din lumea capitalului”, în care se difuzau și imagini de la greve, de la marșuri de protest, fragmente din articolele publicate de presă prin care se înfierau încălcări ale drepturilor omului în țările occidentale.

UN „FOC” IMPOSIBIL DE STINS. Între timp, în acele zile de la mijlocul lunii ianuarie 1989, se derulau, în statele „sistemului mondial socialist” acțiuni care, cum am mai amintit, provocau mari dureri de cap la București. În Cehoslovacia, de pildă, în perioada 15-21 ianuarie se organizase „Săptămâna Palach”. Despre ce era vorba?

Pe baza unor documente de arhivă, inclusiv Note ale Ambasadei României la Praga, a unor amintiri, a imaginilor primite prin schimburile de actualități TV, a relatărilor din presă (nu și din țara noastră) se poate reconstitui următorul „tablou”:

Cu 20 de ani în urmă, în 1969, Jan Palach, student la Școala Superioară Economică din Praga a mers pe scările din fața Teatrului Național din Piața Wenceslas. La ora 16, a scos o sticlă dintr-o pungă de plastic. În sticlă se găsea benzină. Fără să stea mult pe gânduri, a turnat pe el întreg conținutul sticlei și și-a dat foc. Trei zile mai târziu, cu arsuri pe 85 la sută din suprafața corpului, a încetat din viață. Avea numai 20 de ani. Semnificația acestui gest extrem era în afara oricărei îndoieli. Lăsase un bilet în care afirma că a ales să se sinucidă în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei, în urmă cu cinci luni, de Armata Sovietică și aliații din Pactul de la Varșovia (minus România).

Exponenți ai Opoziției, precum și mai mulți disidenți cehoslovaci l-au declarat martir pe Palach. Autoritățile, însă, au instituit un embargo strict asupra acestei tragice acțiuni de protest. Au îndepărtat urna cu cunușa din cimitirul de lângă Praga pentru a șterge orice urmă a existenței eroului. În locul respectiv a fost îngropat un pensionar anonim.

Factori decidenți cehoslovaci au decis, în ianuarie 1989, pe fondul creșterii nemulțumirilor în rândurile unor largi segmente ale populației, să declanșeze o campanie de presă în vederea „demitizării” celor care se ridicaseră împotriva regimului și – în acest context – au decretat drept lipsite de sens acțiunile de comemorare a lui Jan Palach. Mai mult, au interzis astfel de manifestări. A fost o decizie… sinucigașă.

La 15 ianuarie 1989, aproape 4.500 de persoane s-au adunat în Piața Wenceslas pentru a-l comemora pe Palach. Niciodată, după 1968, nu se strânseseră atât de mulți oameni la o acțiune antiregim. Forțele de represiune au primit ordin să intervină. Au lovit demonstranții cu brutalitate și au arestat aproape 100 de persoane. Atunci s-a petrecut un veritabil reviriment. Pentru prima dată, tot după 1968, trecătorii n-au mai fost pasivi, ci s-au alăturat demonstranților inițiali.

La 16 ianuarie 1989, un mic grup de cetățeni a revenit în Piața Wenceslas pentru a depune flori pe locul în care Palach își dăduse foc. Printre ei, dizidentul Vaclav Havel. După ce a depus florile, s-a retras pe trotuar pentru a vedea mai bine ce se întâmpla în continuare. Iată un fragment din mărturia sa:

„M-am hotărât să stau pe trotuar și să privesc ceremonia de pe margine, ca să pot să le descriu prietenilor și presei străine ce se întâmplă, dacă intervine poliția. Poliția a intervenit, într-adevăr, dar atât de stângaci încât a stârnit interesul trecătorilor și a determinat o demonstrație spontană de proporții. Priveam fascinat totul de la distanță, cu toate că știam că mai devreme sau mai târziu s-ar putea să mă aresteze. Apoi, m-am îndepărtat de Piața Wenceslas ca să-mi pregătesc povestirea. M-au arestat în drum spre casă”.

Havel a fost acuzat de „instigare la tulburări publice și rezistență în fața autorităților în legătură cu o demonstrație interzisă”. A fost condamnat la nouă luni de închisoare.

Protestele străine au fost ignorate. Erau, însă, mult mai dificil de ignorat scrisorile din țară care cereau eliberarea lui Havel, din partea celor care înainte tăceau, cum ar fi organizațiile oficiale de scriitori și Uniunea Actorilor. Peste 4.000 de oameni au semnat aceste scrisori, un număr fără precedent pentru un protest de acest tip în Cehoslovacia. „Era clar că regimul nu se aștepta la așa ceva și nu știa cum să răspundă”, a remarcat Havel. „Nu e nicio problemă să închizi disidenți individuali, dar să-i închizi pe toți actorii faimoși ai țării? Asta a fost ceva ce n-au mai îndrăznit să facă”.

Fără să vrea și chiar în pofida intențiilor lor, autoritățile i-au oferit lui Havel o publicitate națională ca „agitator”, în încercarea de a-l discredita. În presă au apărut „portretele morale” ale intelectualului pușcăriaș, în care se punea accentul pe educația lui privilegiată și pe bogăția familiei din care făcea parte. Însă nu au avut efectul scontat. Cei mai mulți cehi nici măcar nu auziseră de Vaclav Havel. Acum, aflaseră cine era și își căpătase faima de anticomunist curajos. „Eram un deținut mai degrabă special”, spunea el. „Eram izolat de ceilalți și ținut sub supraveghere strictă, însă, în același timp, beneficiam de un tratament foarte prudent. Comparativ cu celelalte perioade în care am fost închis, asta era aproape ca un fel de vacanță. Printre altele, mă aflam în celulă cu doi comuniști închiși pentru mulți ani din cauza unor delicte economice, și le era teamă să-mi vorbească ca să nu-și înrăutățească situația”.

Regimul era safisfăcut de demonstrația de putere, de forță. Credea că a dat o lecție exemplară Opoziției. Cât de mult se înșela au confirmat evenimentele care au urmat.