1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Puterea cuvântului și fragilitatea argumentului

8  – 14 aprilie

„LUNA CURĂȚENIEI DE PRIMĂVARĂ”. Singura indicație, de fapt, o observație a Elenei Ceaușescu primită prin intermediul Secției de Propagandă și Presă a CC al PCR în ziua de sâmbătă, 8 aprilie 1989, a vizat introducerea de urgență în Telejurnalul de seară a unui „subiect” care să reamintească populației că luna în care ne aflam a fost declarată a „curățeniei de primăvară”. În general, E.C. constatase că presa n-a tratat „corespunzător” respectiva campanie care avea ca obiectiv major intrarea în al doilea trimestru în condiții igienico-sanitare mai bune, comparativ cu anii precedenți. În realitate, se dorea ca tradiționalele pregătiri pentru Sărbătorile de Paști să se desfășoare sub egida organizațiilor locale de partid și ale administrației publice în numele unei cauze imposibil de minimalizat.

Cum să răspunzi operativ „comenzii sociale” venite (cum ni s-a spus conspirativ) chiar de la Cabinetul 2? Colegul Ilie Mircescu (despre care am vorbit într-un episod precedent) a telefonat primului-secretar din sectorul 4 și s-a înțeles cu el ca pe unele străzi și în câteva curți să mobilizeze oameni „surprinși” că înlătură urmele iernii, că văruiesc gardurile și fațadele caselor din „mahalale”, că sapă grădinile, că transportă tot felul de deșeuri. Bineînțeles, fusese trimis „pe frontul curățeniei” și personalul de la „spații verzi” (din administrația străzilor și parcurilor). Filmarea și-a asumat-o Mircescu și a ieșit un reportaj „pe cinste”.

Am transmis și corespondenților din județe să procedeze la fel, astfel încât să avem „marfă” pe tema „Lunii curățeniei de primăvară” și pentru următoarele zile. Indicațiile se execută, nu se discută!

În textul care a însoțit imaginile s-a pus accentul pe obligațiile asociațiilor de locatari de a întreține exemplar zonele din jurul blocurilor, precum și ale tuturor cetățenilor de a realiza la timp și în condiții optime programele de bună gospodărire și înfrumusețare a localităților pentru fiecare cartier, pentru fiecare stradă.

Reportajul difuzat sâmbătă, 8 aprilie 1989, a fost integrat rubricii din Telejurnal dedicate modului în care „oamenii muncii, toți cetățenii țării întâmpină ziua de 1 Mai”. Așa că am inclus mai multe „subiecte” din întreprinderile cu „foc continuu”, asigurând și o repartizare geografică adecvată. Dar, principala știre viza încheierea oficială a campaniei agricole de primăvară în majoritatea județelor.

A fost o altă campanie de presă susținută sub „umbrela” unui obiectiv politic de anvergură, respectiv înfăptuirea noii revoluții agrare. Nu știam că Nicolae Ceaușescu își pusese în gând ca 1989 să fie anul celor mai mari producții agricole din istoria României. Mă gândeam doar că prin recoltele mai consistente s-ar asigura și o aprovizionare cât de cât decentă a populației. Pretutindeni în țară, lumea umbla năucă să mai găsească niscaiva „materie primă” pentru mâncare în magazinele și piețele care ofereau un „peisaj” deprimant. Acolo se făcuse, cu adevărat, curățenie, mai ales în galantare, pe rafturi și pe tarabe. Nu se afla mai nimic din ceea ce reprezenta un minimum necesar pentru existența cotidiană.

Sâmbăta (cum se știa), din două în două săptămâni, „oamenii muncii aveau parte de o zi scurtă”. Evident, nu pentru toată lumea, însă Cuplul prezidențial respecta mai ales acele reglementări care se pliau pe propriile obiceiuri. Ceea ce nu însemna pentru echipele noastre de filmare „protocol zero” că erau exonerate de obligația de „a sta cu arma la picior”.

În tot cursul dimineții, la sediul CC al PCR n-a fost solicitată. În schimb, i s-a comunicat că s-ar putea să aibă de lucru la Snagov, unde Nicolae și Elena Ceaușescu aveau să-și petreacă finalul de săptămână.

Starea sănătății Tovarășului se mai ameliorase în urma primirii dozelor prescrise de insulină, însă, medicii recomandaseră insistent cât mai multă odihnă. Dar, pentru orice eventualitate, echipa noastră era permanent pregătită. În acel weekend n-a avut, însă, de lucru.

SE UITĂ AMĂNUNTELE ȘI SE COSMETIZEAZĂ ANSAMBLUL. Este, poate, un moment de respiro potrivit pentru o foarte scurtă prezentare a celei de-a doua reședințe principale a familiei Ceaușescu. În ceea ce mă privește, așa cum am mai povestit, văzusem, prima oară, Palatul de la Snagov în vara anului 1971, când Nicolae Ceaușescu a chemat echipa de ziariști care l-a însoțit într-o vizită prin piețele Capitalei și ne-a dat indicații „cum să facem reportajul”.

Date interesante despre impresionanta clădire a oferit arhitectul Camil Roguski din ale cărui amintiri am redat – și până acum – câte ceva.

În perioada interbelică, aici, se ridicase Palatul Prințului Nicolae, fratele Regelui Carol al II-lea. În plus, am aflat unele detalii direct de la arhitectul Solari Grimberg, primul soț al Aurorei, devenită, mai târziu, Preda, în urma căsătoriei cu prietenul meu, Eugen Preda.

După 1947, Palatul la care mă refer a fost lăsat o vreme în paragină. Când a venit la cârma țării, Nicolae Ceaușescu a cerut să i se construiască o vilă specială chiar în fața acelui Palat. Apoi, s-a gândit să renoveze moștenirea monarhică. Astfel, s-a amenajat, la parter, o sală mare de ședințe, înconjurată de holuri și saloane, iar, la etaj, s-au amplasat dormitoare pentru El și Ea, pentru copii. Potrivit lui Solari, niciodată n-au fost folosite respectivele dormitoare. Numai sala de ședințe a apărut sporadic în filmările ocazionate de diverse evenimente. La rândul său, Camil Roguski a precizat:

„Palatul de la Snagov a fost una dintre primele lucrări mari din perioada lui Ceaușescu și a beneficiat de materiale și accesorii din import. Astfel, tapițeria era importată, în majoritatea cazurilor, din Belgia și Elveția. Feroneria ușilor și a mobilierului era franțuzească, iar corpurile de iluminat erau executate de firme italienești, care lucrau într-un stil mai cald, mediteranean. După construirea palatelor de la București și de la Snagov, Ceaușescu a interzis importul de materiale și accesorii. Tapițeria a început să fie realizată în țară, iar pentru feronerie și corpuri de iluminat s-a dezvoltat o industrie mică românească, «de palat». Covorul a trebuit să-l executăm concomitent pe trei războaie, ceea ce a însemnat o muncă extraordinară. Trebuia măsurat în fiecare zi cu cât s-a avansat. Pentru ca dreapta să se potrivească cu stânga și totul să concorde cu mijlocul. Greutatea mare constă în altceva. În momentul când speli aceste covoare se strâng mai mult sau mai puțin. Totuși, l-am realizat (…). Covorul din sala de recepții a fost executat la o întreprindere de stat din Giurgiu. Ca titlu hazliu, vreau să știți că nu am avut unde să-l spălăm și atunci l-am spălat în gara din Giurgiu. Am oprit funcționarea gării și l-am spălat pe peron. (…) Doamna își spunea dorințele, dar de cele mai multe ori nu înțelegea proiectul. Și se făceau între 4 și 7 variante. După realizare, chiar la Snagov, ne-a zis: «Aha, de-aia mi-ați spus voi că așa trebuie să fie. Ați avut dreptate». Era pentru prima oară când a recunoscut și a spus că am avut noi dreptate și nu dumneaei. Absolut nimeni nu-i contrazicea. Cum să-l contrazici pe Ceaușescu? A doua zi nu mai funcționai. Ei știau tot, vedeau tot și aprobau tot”.