1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Scormonitul în lada cu documente

FORMA ȘI FONDUL. Am rămas dator cu prezentarea cazului lui Petre Mihai Băcanu, caz care a prefațat, ca un binefăcător dar, ziua aniversară de 26 ianuarie 1989. Multe date și fapte care îl privesc direct pe PMB, în cele mai diverse ipostaze ale vieții lui, continuă să fie învăluite în ceață. Nu-mi propun, firește, o investigație, nici pe tema disidenței și nici a „lucrăturilor postdecembriste” în care a fost implicat. Abia târziu, în 2011, am aflat din cartea generalului Aurel I. Rogojan, „Fereastra serviciilor secrete”, una dintre versiunile Securității privind tentativa lui Băcanu de a edita și tipări un ziar „ilegal” cu ajutorul rețelei de spionaj patronate de V. Volodin, corespondent, la București, al Agenției de Presă „Novosti” a ziarului „Isvestia”. A.I. Rogojan consideră că „demantelarea” respectivei rețele, aproape simultan cu lovitura dată CIA prin prinderea în flagrant de spionaj al lui Mircea Răceanu, se înscriu în marile izbândi ale Securității. Facsimilele publicate în „Fereastra”… adică declarațiile olografie ale lui P.M. Băcanu la Securitate confirmă, prin multe detalii, legătura cu Volodin. În plus, a menționat nu mai puțin 28 de persoane de la „România liberă”, dar și din domenii destul de îndepărtate de presă (medicină, Grădina Botanică, silvicultură, construcții, artă plastică, ASE, administrația publică), persoane legate, într-un fel sau altul, de proiectul lui de editare a amintitului ziar.

În 2018, odată cu apariția cărții lui Alex Mihai Stoenescu, „Securitatea nu poate fi reabilitată”, generalul Iulian Vlad a confirmat că P.M. Băcanu „a fost un opozant autentic”. Intervievatul a continuat:

„Domnul Băcanu a făcut o acțiune împotriva regimului, a fost conducătorul ei, nu se poate nega asta, a conceput-o, a condus-o, a fost omul cel mai important al grușului, organizatorul. Ceea ce nu poate înțelege dumnealui este că noi am ajuns la ei în timpul unei acțiuni care viza mai multe rețele KGB (…). Pentru Băcanu am intervenit personal. Îl admiram. Nu discut caracterul omului (păi, cum să admiri un om cu un caracter, fie și numai îndoielnic? – T.B.). Dar ca opozant autentic pentru ce făcuse el, îl admiram. Am fost făcut albie de porci”.

Aserțiunea se cere completată cu precizarea că aceasta nu l-a împiedicat pe intervievat să se refere, din nou, la apartenența lui Băcanu la o rețea de spionaj. Din nou, a fost evocat Volodin. Una din două: P.M. Băcanu a fost un opozant autentic sau a făcut parte dintr-o rețea KGB? În „Confesiuni”, generalul Vlad declara categoric:

„Ca ministru secretar de Stat npam trimis pe cineva în judecată pentru fapte de natură politică, împotriva Securității Statului. Cazurile flagrfante de spionaj, de trădare, impuneau aplicarea necondiționată a legii”.

Deci, cu Băcanu cum rămâne? Generalul Rogojan menționează „grupul complotist inițiat de către Petre Mihai Băcanu, sub coordonarea lui Vladimir (îl chema, cum am precizat anterior, Victor – T.B.) Volodin”. Tot generalul Vlad a inclus, fără echivoc, „Dosarul Băcanu în categoria cazurilor de trădare de patrie, de spionaj în speță”.

Cât despre Victor Volodin, șeful DSS a declarat, în cartea „Securitatea nu poate fi reabilitată”:

„După reținerea nucleului Băcanu, Volodin a fost imediat retras de sovietici de la post. Asta spune ceva. L-au retras (pe Volodin – T.B.) pentru că și-au dat seama că arestarea grupului Băcanu este doar începutul, dacă vreți, ca un fel de semnal că au fost descoperiți. Dl Băcanu dacă nu făcea anumite excese, de exemplu, pretenția de a-l răsturna pe Ceaușescu, îl lăsam în pace, pentru că nu voiam să tulburăm controlarea de către noi a rețelelor lui Volodin”.

Cred că se impun două scurte observații. Chiar și în 2003, când a acordat interviul citat, generalul Vlad considera că „pretenția de a-l răsturna pe Ceaușescu reprezenta «un exces»”. Asta după ce, între altele, l-a caracterizat pe Nicolae Ceaușescu, în fel și chip, în termeni extrem de duri (aspect asupra căruia voi reveni). A doua observație se referă la faptul că sovieticii nu numai că nu l-au retras „imediat” pe Volodin de la un post pe care îl ocupa din 1984, ci l-au menținut, astfel încât a fost „o prezență notabilă” și în timpul „evenimentelor din decembrie 1989”, fapt atestat de numeroasele lui corespondențe „de la fața locului” și de dovezile indubitabile prezentate de el în convorbirea pe care a avut-o, împreună cu Vladimir Vidrașco (colegul lui de la „Pravda”, corespondent la București), cu Emil Hurezeanu în emisiunea postului „Europa liberă” difuzată la 17 mai 1991! Să nu fi știut șeful DSS că Volodin rămăsese în București și după arestarea lui Băcanu?

ÎN LUMINA REFLECTOARELOR. Ar fi, de-a dreptul, o blasfemie să nu completez rândurile dedicate lui Petre Mihai Băcanu cu mai multe referiri la date și fapte care îl privesc, direct și indirect. Așa, de exemplu, în ziarul „România liberă” din 20 iulie 1998 a apărut un reportaj în care se menționa că președintele României, Emil Constantinescu, aflat în vizită în SUA, a donat „Muzeului Jurnalismului” din Washington echipamentul cu care s-a tipărit ziarul clandestin editat de grupul de disidenți de la „România liberă”. Președintele Constantinescu fusese însoțit de Petre Mihai Băcanu, Ștefan Niculescu Majer, Anton Uncu, ziariști la „România liberă” și tipograful Alexandru Chivoiu, cei care pregătiseră apariția ziarului clandestin. Textul reportajului era scris astfel încât să nu fie clar dacă ziarul apăruse sau era doar în faza de paginare. Se menționa, însă, că ziarul „a pregătit Revoluția din decembrie 1989”. În Wikipedia, în articolul dedicat lui Petre Mihai Băcanu, stă scris: „În anul 1988 este arestat și întemnițat, fiind învinuit că pregătea editarea unui ziar clandestin, intitulat «Luneta»”. În urma acestor informații publice, Petre Mihai Băcanu a fost dat în judecată de Valentin Hurduc. Motivul? Publicația „Luneta” a fost tipărită și răspândită de semnatarul plângerii. Odată cu această rememorare, iată ce anume sunt obligat să mai povestesc:

În decembrie 2009, într-o sală din Muzeul Țăranului Român, clădire care (cum bine se știe) a găzduit, până la Revoluție, „Muzeul de Istorie a Partidului Comunist, a mișcării muncitorești și revoluționare din România” (sper că am redat denumirea exactă) a avut loc o dezbatere pe tema… „evenimentelor”. Lume bună, relativ multă, înghesuită într-un spațiu în care era dificil de respirat. Respectiva dezbatere a fost prezentată în sinteză în „Caietele Revoluției” nr. 1/2010, așa că nu este cazul să reproduc ceea ce s-a spus atunci atât cu temei, cât mai ales fără un minimum de rigoare.

Cu acel prilej mi s-a adresat Valentin Hurduc, pe care îl știam doar de pe „sticla televizorului” încă din 12 martie 1990, când a fost eroul – pe deplin meritat – al unei emisiuni a Ancăi Arion, emisie consacrată ziarului-manifest ilegal „Luneta”, precum și „Acțiunii Petarda” (respectiv conceperea, tipărirea și răspândirea de publicații anticeaușiste, începând cu 29 aprilie 1986, ora 16, în Gara de Nord din București și la 10 aprilie 1987, ora 5,40, continuând cu incendierea intrării în Romexpo și a statuii lui Lenin din Piața Scânteii, la 4 decembrie 1987, ora 5,40).

Am nutrit, de la început, cele mai sincere sentimente de admirație, de respect față de un adevărat opozant/disident. Bineînțeles, m-am bucurat când Valentin Hurduc s-a prezentat și și-a exprimat dorința să stăm de vorbă. Am sesizat și o oarecare stânjeneală în gesturile sale. Într-o manieră mai puțin obișnuită, mi-a mărturisit că se simte vinovat față de mine, deoarece m-a apreciat „greșit” pentru prestațiile din timpul „Revoluției române în direct”. Nu știam că s-ar fi pronunțat public asupra respectivelor „prestații”. Așa că l-am întrebat: când și cum ar fi tratat tema cu pricina? Mi-a promis că îmi va aduce o carte în care și-a exprimat părerea și în legătură cu mine. S-a ținut de cuvânt. Este vorba despre „Acțiunea Petarda”, semnată Vasile Brașoveanu. Cartea prezintă, pe larg, actele de mare curaj ale lui Valentin Hurduc și ale colegilor săi tipografi.

Scuzele lui Valentin Hurduc se refereau la un fragment de la p. 198 în care se descrie prezența sa, împreună cu prieteni de la „Casa Scânteii”, în curtea Televiziunii la 22 decembrie 1989, după-amiaza. Iată fragmentul:

„Valentin se uitase la TV și parcă, parcă îi venea să meargă și el în acel studio (era vorba despre Studioul 4 – T.B.). Se enervase puțin când a văzut trei tineri pe post de prezentatori care plimbau microfonul de la unul la altul de ziceai că sunt la discotecă (mă rog, nu știu la ce „tineri” se referea povestitorul, iar  comparația cu discoteca era oarecum… exagerată – T.B.). Colac peste pupăză mai apare și un bătrânel cu ochelari (Brateș se numea) care în loc să liniștească spiritele mai mult panică făcea. De fapt, acesta va fi cel care la scurt timp a anunțat: «Oameni buni! Suntem informați că 2.000 de teroriști se îndreaptă spre TV».

• Aoleu! Cine l-o fi băgat și pe tăntălăul acesta în TV! spune Valentin suficient de tare, atât ca să-l audă și Marcel (prietenul cu care se afla în curtea Televiziunii – B.).
• De ce, Valentine, spui asta?
• Păi, acesta este tâmpit?!?! Chiar dacă este așa, trebuie să spună asta la TV?”

Nu comentez aceste opinii. Precizez, însă, că fraza pusă pe seama mea îi aparținea lui Costin Țugui, unul dintre primii revoluționari care au intrat în blocul turn al Televiziunii la amiaza zilei de 22 decembrie 1989.

Dincolo de aceste „detalii” rămâne valabilă aprecierea curajului ieșit din comun al lui Valentin Hurduc. Pentru a atesta bunele noastre relații, mai precizez că – în mai mulți ani – mi-a solicitat să scriu cel puțin un articol pentru fiecare număr din publicația sa intitulată „Acțiunea PETARDA”, iar textele respective pot fi citite de toți doritorii de adevăr. Ne-am întâlnit de mai multe ori la o cafea, la un șpriț, inclusiv la el acasă, în Otopeni, și am clarificat, împreună, inclusiv aspectele conținute în cartea amintită.

UN PROTEST TRAGIC. La mijlocul lui septembrie 2005, cutremurat, am citit că Alexandru Chivoiu s-a sinucis (și-a pus capul pe șina metroului) din pricina faptului că urma să fie evacuat, împreună cu familia, în vederea retrocedării către proprietar a casei naționalizate pe care o cumpărase legal.

Alexandru Chivoiu n-a fost și, probabil, nu va fi singura victimă tragică a vremurilor pe care le-am trăit și le trăim. Fără îndoială, Revoluția a însemnat (se cuvenea să însemne) și începutul procesului de reparare a nedreptăților comise în timpul regimului antedecembrist. Împotriva acestui regim se ridicase, cu curaj, Alexandru Chivoiu și a suportat, cu demnitate, consecințele. Într-un anumit sens, a căzut victimă a propriului său ideal. A luptat pentru înlăturarea totalitarismului (efectiv, asumându-și uriașe riscuri) și noul regim l-a lipsit de o locuință pe care o obținuse pe căi perfect legale (Legea nr. 112/1995). Este un caz care ne pune în gardă și în legătură cu așa-zisul radicalism al măsurilor reperatorii. În plus, era de neînțeles de ce colegii săi de la „România liberă” nu l-au ajutat. Când există atâția și atâția profitori, deținători ai certificatului de revoluționar, nu s-a găsit – în cazul unui autentic luptător anticomunist, cum a fost Alexandru Chivoiu –, o soluție pentru a nu fi aruncat în stradă cu întreaga lui familie.

Întâmplarea face ca, în ziua înmormântării lui Alexandru Chivoiu, să fi apărut, în „Cotidianul”, obișnuitul comentariu al lui Octavian Paler. Am făcut legătura dintre el și „România liberă” din motive bine cunoscute. A fost atâția ani antedecembriști redactorul-șef al ziarului, iar după Revoluție, director onorific, de asemenea, mulți ani. Iată ce scria Paler, între altele:„Tot ce am reușit în ultimii șaisprezece ani a fost să oferim canaliilor și hoților șanse pe care nu le-au avut în regimul comunist”. Canaliile prosperau – ca și acum –, iar un om ca Alexandru Chivoiu își pusese capăt zilelor prin tragicul lui gest de protest.