1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Sindromul de „cetate asediată”; supralicitarea capacității de reziliență

8  – 14 aprilie

IMOBILISMUL PERCEPȚIEI ȘI MIȘCĂRILE BROWNIENE. În după-amiaza zilei de 12 aprilie 1989 au pierdut vremea cu discursurile din Comisiile pe probleme, membrii Comitetului Central și invitații. Apoi, profitând de „timpul liber” s-au cinstit între ei, fiecare cu „trofeele” de tărie și de vinuri aduse de-acasă. Au revenit ușor mahmuri în dimineața de 13 aprilie 1989, în Sala Plenarelor. Am fost de față pentru a dirija echipele de filmare. Lucrările erau conduse de Nicolae Ceaușescu. Liderul suprem se rezuma la a da cuvântul și a anunța că, după oratorul care se îndrepta spre tribună, urmează un altul. Nu a fost atent tot timpul la ceea ce declarau oratorii, doar din când în când i se părea că se spune câte ceva demn de reținut (eventual de combătut) și își nota ceva pe un carnețel. În rest, citea și recitea cuvântarea pe care dorea să o rostească a doua zi, în încheierea Plenarei. Când se poticnea cu lectura îl chema pe Silviu Curticeanu să-i limpezească lucrurile. De mai multe ori îi înmâna paginile cu textul corectat pentru a fi dactilografiate în noua „formă”.

Au vorbit nu mai puțin de 27 de membri ai CPEx ai Guvernului, conducători de întreprinderi, de instituții, alți „reprezentanți ai comuniștilor de la orașe și sate”. Textele cuvântărilor au acoperit nu mai puțin de șase pagini mari de ziar.

Totul s-a desfășurat sub semnul celebrării „victoriei istorice” reprezentate de rambursarea, în avans, a datoriei externe. Bieții colegi ziariști care au redactat cuvântările citite la Plenară. au stors din ei tot ceea ce se putea afirma mai gongoric, mai obsedant, mai opus realităților în comparație cu tot ceea ce „compuseseră” până atunci. A fost un delir desăvârșit. S-a făcut și un fel de repetiție la ceea ce avea să se întâmple la Congresul al XIV-lea în materie de ridicat în picioare, aplauze și ovații. S-au remarcat și două ingrediente care au potențat „victoria istorică”. Primul a constat în marcarea festivă a celui de-al 14-lea an de când Nicolae Ceaușescu a devenit președintele RSR., iar al doilea a reprezentat prefața la împlinirea unei jumătăți de secol de la demonstrația din 1 mai 1939, acea adunare a breslelor, de fapt, un omagiu adus Regelui Carol al II-lea. Suveranul, intitulat „primul muncitor al țării”, a salutat mulțimea de la balconul impozantului Palat, simbol al monarhiei.

Prin contribuția istoricilor „Epocii de Aur” evenimentul s-a metamorfozat într-o acțiune de masă a PCR împotriva fascismului și războiului, pentru susținerea unor radicale revendicări de clasă. Culmea mistificării s-a înregistrat, în textele propagandistice, prin tentativa de a atribui lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu (citez) „rolul determinant în organizarea și desfășurarea marii manifestări din 1 mai 1939”. Lucrurile au mers până acolo încât pe o mare fotografie cu mulțimea din Piața Palatului s-au lipit, pur și simplu, chipurile celor doi Ceaușești (așa cum arătau – aproximativ – în urmă cu 50 de ani), falsul grosolan fiind evident pentru orice privitor, nu numai pentru profesioniștii artelor vizuale. Executanții mistificării nici nu s-au străduit să opereze cu mai multă dibăcie, măcar în privința dimensiunii pozelor lipite pe originalul fotografic.

Bineînțeles, în episodul în care mă voi referi, cu precădere, la modul în care s-a marcat ziua de 1 Mai voi trata mai pe larg falsurile evocate. Ceea ce au spus, însă, unii vorbitori la Plenară despre respectiva aniversare merită să se rețină, fie și numai din perspectiva strategiei propagandistice, ca mijloc de inoculare treptată și progrsivă a unor neadevăruri care vizau nu doar istoria, ci și prezentul, cel din aprilie 1989.

Cuvântarea pe care a rostit-o Nicolae Ceaușescu, foarte lung, a reprezentat o îmbinare de banalități cu mesaje importante, inclusiv din unghiul de vedere al majorității populației care spera – în continuare – că, după achitarea datoriei externe, vor apărea și primele semne de ameliorare a condițiilor de trai. Așteptare zadarnică. În fond, ce a declarat liderul suprem timp de aproape patru ore? Prezint câteva fragmente care se pot constitui într-un răspuns:

„În zilele de 12-14 aprilie marchează – se poate spune – o deplină independență economică și politică a României! (Aplauze și urale puternice prelungite). Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nici o datorie extenă, nu mai plătește tribuit nimănui și este cu adevărat independentă – și economic, și politic! (Aplauze și urale puternice, prelungite; se scandează îndelung „Ceaușescu – PCR”, „Ceaușescu și poporul!”, „Ceaușescu, România – stima noastră și mândria!”).

La sfârșitul lunii martie am lichidat datoria externă a țării, care în 1980 reprezenta peste 11 miliarde de dolari. În total, din 1975 până în martie 1989 am plătit circa 21 de miliarde de dolari, din care dobânda reprezintă peste 7 miliarde de dolari. În acestea nu sunt cuprinse datoriile pe care le-am avut în ruble și care, de asemenea, au fost de mult achitate.

În prezent, țara noastră are de încasat din creditele pe care le-a acordat diferitelor state peste 2,5 miliard de dolari (…)

Plata datoriei externe a cerut, fără nicio îndoială, eforturi mari. A trebuit să acționăm în așa fel încât să asigurăm atât dezvoltarea generală a țării, cât și lichidarea treptată, în această perioadă, a întregii datorii, să luăm totodată măsurile necesare pentru întărirea continuă a ordinii și disciplinei. După cum este cunoscut, din 1980 până în prezent, situația economică mondială a fost foarte complexă și gravă. S-a înrăutățit continuu situația țărilor în curs de dezvoltare, ale căror datorii externe sunt astăzi de peste 1.300 de miliarde de dolari. (…)

Adoptând hotărârea de a plăti în acest deceniu întreaga datorie externă, am pornit de la faptul că numai prin lichidarea acesteia vom putea să asigurăm deplina independență economică și politică, să înfăptuim neabătut Programul partidului de făurire a societății  socialiste multilateral dezvoltate și să creăm condițiile necesare înaintării ferme a României spre comunism!”

Pe măsură ce își citea discursul, N.C. ieșea tot mai des din textul dactilografiat, înfierbântându-se. I se părea că se spunea prea puțin și de aceea plusa mereu:

„Am stabilit să acționăm în așa fel încât să asigurăm dezvoltarea economico-socilă a patriei și ridicarea continuă a nivelului de trai material și spiritual al poporului.

În anii 1981-1989 am alocat pentru dezvoltare peste 2.000 miliarde de lei. Calculând la cursul necomercial al dolarului, aceasta înseamnă peste 200 de miliarde de dolari.

Producția industrială este în acest an cu peste 50% mai mare față de 1980. Producția agricolă va fi de 1,5 ori mai mare. Volumul de mărfuri vândute populației, în prețuri curente, este cu 40% mai mare. Fondul total de retribuție a crescut în această perioadă cu circa 60%, iar retribuția medie cu circa 50%. După cum este cunoscut, în anii 1981-1989 au fost majorate de două ori retribuțiile și pensiile. În acest an, până la 1 august se va încheia cea de-a doua majorare a retribuției și a pensiilor.

În același timp, s-au majorat alocațiile pentru copii cu circa 70% și au crescut cheltuielile sociale pe locuitor cu peste 44%.

În general, în această perioadă s-au încheiat vaste lucrări industriale, agricole și de interes național și s-au realizat peste 1 milion de apartamente. În acești ani s-au dat în folosință Canalul Dunăre – Marea Neagră și Canalul Poarta Albă – Midia Năvodari, în lungime totală de circa 100 km, s-a realizat metroul în București, care în acest an va avea o lungime de 60 de km, s-a amenajat Dâmbovița și s-au înfăptuit marile lucrări de modernizare și sistematizare a Capitalei, printre care și noul centru administrativ.

În general au cunoscut o puternică dezvoltare toate județele, orașele și comunele patriei noastre socialiste. Orice om de bună-credință poate vedea marile transformări care au avut loc în România și care au ridicat nivelul general de civilizație și de trai al întregului nostru popor.

Propun Comitetului Central al partidului să luăm hotărârea – care să fie adoptată ca lege de Marea Adunare Națională – ca, în viitor, nimeni să nu mai poată să apeleze la credite străine, pentru ca întreaga dezvoltare a țării să o realizăm prin mijloace proprii – desigur, printr-o largă colaborare internațională, dar fără credite! (Aplauze puternice, prelungite.)

Consider aplauzele ca aprobare a acestei propuneri” (Aplauze și urale puternice; se scandează: „Ceaușescu – PCR”, „Ceaușescu și poporul”; „Ceaușescu, România – stima noastră și mândria!”).

Când am pregătit rezumatul pentru Telejurnalul de seară am inclus integral aceste fragmente cu vocea lui N.C. De ce am făcut-o? Pur și simplu, pentru a oferi telespectatorilor o imagine pe care, cu greu, o regăseau în viața lor de zi cu zi.

Nu-mi pot propune să trec în revistă (măcar sub formă de enunțuri) toate temele abordate de Nicolae Ceaușescu. Ceea ce au remarcat, însă, unii analiști vizează polemica publică fără precedent pe care a susținut-o cu o „fermitate”, la rândul ei, neobișnuită. Deși se refereau la stări de fapt din alte țări, mesajul intern a fost cât se poate de clar: nimeni din țară să nu se aștepte la „reformarea socialismului românesc”.

Una dintre cele mai mari amenințări la adresa mișcării comuniste internaționale era, în viziunea lui N.C., presiunea venită dinspre „teoriile pseudoștiințifice ale reformiștilor și ale revizioniștilor”, care negau necesitatea „dictaturii proletare”. Afirmația relua și amplifica ideea pe care o susținuse cu mult timp înainte. În 1961, a spus ceva asemănător.

După întoarcerea delegației noastre, din care a făcut parte și Nicolae Ceaușescu de la cel de-al XXIII-lea Congres al PCUS, printr-o mișcare care a speculat noua tendință de destalinizare din Uniunea Sovietică, a reînviat, pe fond, teoria a lui Stalin privind „lupta de clasă” în condițiile socialismului.

Peste ani, în aprilie 1989, a revenit spunând categoric:

„Lupta de clasă a fost și a rămas principalul mecanism al progresului social. Nimeni nu poate concepe dezvoltarea socialistă concomitent cu renunțarea, într-un fel sau altul, sau cu diminuarea luptei de clasă. Lupta de clasă a fost întotdeauna baza progresului omenirii, a dezvoltării sociale… A afirma că lupta de clasă trebuie înlocuită înseamnă a condamna socialismul la stagnare, înseamnă a ajunge, într-un fel sau altul, să sprijini capitalismul și imperialismul. Iar acest lucru nu este posibil”.

Liderul suprem a afirmat răspicat că forma de guvernare avută în vedere rămâne, în România, cea a „avangardistului” partid al clasei muncitoare. Deși a respins acest concept în 1981, a spus la Plenara din 12-14 aprilie 1989 că PCR „este și va rămâne partidul clasei muncitoare, cea mai avansată clasă a societății noastre, al cărei destin istoric este de a asigura făurirea socialismului și a comunismului”.

Tot în cursul zilei de 14 aprilie a avut loc Plenara Consiliului Național al Frontul Democrației și Unității Socialiste (FDUS). La prima reuniune, N.C. a ținut un relativ lung discurs în care a reluat ceea ce spusese la Plenara CC al PCR. Cuvântarea respectivă era importantă, deoarece a făcut o declarație care a șocat nu numai România, ci întreaga lume!

„România are capacitatea de a produce arme nucleare. Totuși, dăm asigurări că România nu va utiliza această capacitate. Putem produce orice fel de echipament… Există totuși un singur domeniu în care nu vrem să întreprindem nimic: cel al armelor nucleare. Da, avem și această capacitate tehnologică”.

În cuvântare, nu departe de pasajul în care a vorbit despre capacitatea de a produce arme nucleare, Ceaușescu a adăugat:

„De-a lungul istoriei României, poporul nostru a pus mâna pe arme ori de câte ori a fost nevoie pentru a apăra libertatea și independența țării. Sperăm că nu fim forțați, din nou, să recurgem la arme”.

Nu a oferit, însă, niciun indiciu cu privire la o amenințare potențială la adresa României. Avertismentul părea trimis în toate direcțiile și putea fi interpretat ca o expresie a unei mentalități de asediați, ca răspuns la izolarea internațională a regimului.

Voi relua (mai pe larg) și această temă într-un episod viitor.