1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Străpungeri spre tărâmul iluziilor

 22-28 ianuarie

CU CÂTE ADEVĂRURI AVEM DE-A FACE? Chiar dacă analizăm perioade scurte, precum cea vizată  în episodul de față, constatăm că numeroase memorii, articole, filme conțin nu numai interpretări diverse (ceea ce este perfect normal), ci date și fapte diferite foarte ușor de verificat. Nu am de gând să polemizez cu autorii care fac apel la informații neconcordante de ordin strict istoric. Semnalez doar o atare situație, deoarece cititorul se cere avertizat în legătură cu posibilitatea de a recurge la surse documentare viciate, din start, de protagoniști, inclusiv sub forma stenogramelor. Cum se va constata lesne, am apelat și voi apela la verificări încrucișate, prin utilizarea unor surse diverse. Abordez acest aspect de ordin metodologic nu numai din considerente de natură conceptuală, ci mai ales pentru a sublinia limitele propriului experiment publicistic. În această ordine de idei, prezintă interes următorul exemplu.

De-a lungul multor ani postdecembriști s-au publicat câteva volume intitulate „Istoria României în date” în care se menționează, de regulă, telegrafic, evenimentele din 1989. A fost și este un demers deosebit de util, însă, nu lipsit de erori. De exemplu, în consistenta lucrare, coordonată de acad. Dinu C. Giurescu se menționează că, în ianuarie 1989, ministrul de externe al țării noastre era Ștefan Andrei. În intervalul respectiv, această funcție era deținută de Ioan Totu. Ștefan Andrei nu mai era ministru de Externe din 8 noiembrie 1985. N-o să mă apuc acum de contabilizarea unor astfel (de păcate) multe erori. Afirm doar că este util să privim cu anumite rezerve asemenea date.

Acestea fiind spuse, pot să trec la reluarea firului narativ al evenimentelor din luna ianuarie 1989.

EXCEPȚIA ȘI REGULA. Nu știu care era explicația faptului că abia luni, 23 ianuarie 1989, am primit Hotărârea CC al PCR privind aniversările din anul care pășisem de trei săptămâni. Era, desigur, înscrisă, pe primul loc, aniversarea din 7 ianuarie a Elenei Ceaușescu, dar cel mai consistent spațiu (nu numai pentru cele 31 de zile ale lunii) fusese rezervat lui Nicolae Ceaușescu. E adevărat, conform planurilor la care m-am mai referit, campania de omagiere a liderului suprem începuse cu mai multe zile în urmă, însă, de la 23 ianuarie, se dezlănțuise cu o forță mai mare, comparativ cu 1988, când împlinise o vârstă „rotundă”, 70 de ani. Voi prezenta, ca să zic așa – corespunzător (o vorbă preferată de N.C.) ce s-a întâmplat în săptămâna care începuse la 23 ianuarie. Până atunci, revin la Planul anual de aniversări. Se preciza că numai ceea ce se prevedea acolo putea să facă obiectul – diferențiat – al manifestărilor publice în zilele aferente. Orice inițiative în sensul marcării altor aniversări se interzicea cu desăvârșire.

Textul era plin de formulări de genul „A X-a aniversare a … n ani de la…”. Bunăoară, se menționa „aniversarea a 130 de ani de la formarea statului român modern” (24 ianuarie 1989). Oricâte eforturi am depus, inclusiv în discuțiile cu C. Mitea, a fost imposibil să conving decidenții că aveam de-a face cu un pleonasm. Nu era dificil pentru nimeni să deschidă un dicționar pentru a constata că definiția privind marcarea unui număr de ani de la data la care se petrecuse un anumit eveniment. Cuvântul an este inclus în noțiunea de „aniversare”.

Nu aș fi recurs la acest preambul dacă, de-a lungul anilor „Epocii de Aur”, nu mă confruntasem cu dezinteresul funciar al majorității liderilor de partid și de stat față de acuratețea comunicării publice. Cum am mai precizat, derapajele lingvistico-logice din expunerile lui Nicolae Ceaușescu erau eliminate de Constantin Mitea. În schimb, când aveam de-a face cu transmisii directe zburau în eter așa cum le pronunța oratorul.

De câteva ori am fost implicat în întâmplări mai puțin obișnuite legate, totuși, de necesitatea respectului față de limba vorbită. În vara anului 1966, mă aflam în „camera știrilor” a actualităților Radio („camera” fusese amenajată la etajul III al clădirii principale la sugestia lui Eugen Preda, după modelul redacțiilor occidentale de radio). A sunat telefonul. De la capătul celălalt al firului am auzit o voce puternică: „Aici Emil Bodnăraș. Cu cine am onoarea?”. M-am prezentat. Imediat, Bodnăraș a spus: „De câte ori trebuie să semnalez că nu este corect să se spună «aniversarea a unui număr de ani de la un anumit eveniment?». În Radiojurnalul de la ora 7 s-a vorbit despre aniversarea a 100 de ani de la formarea primului guvern condus de Ion Ghica”.

Am aflat de la colegi că Bodnăraș asculta primul Radiojurnal al fiecărei zile și, deseori, semnala erori lingvistice. De pildă, a explicat, între altele, că „vapoarele se lansează la apă și, deci, este suficient să se spună lansare” (fără „la apă”), iar în cazul în care se evocă o personalitate nu mai trebuie să se spună că a fost „importantă” (dacă nu era „importantă”, nu se cuvenea să i se zică „personalitate”; de asemenea, considera că era incorect să se afirme că „geneza are la origine…”. Este tot o formulă „pleonastică” ș.a.m.d.

Cu astfel de exigențe (repet) nu am mai avut parte în convorbirile cu liderii care alcătuiau anturajul Cuplului prezidențial.

CONCURS NAȚIONAL DE SUPERLATIVE. Emisiunile de Televiziune și Radio, întreaga presă tipărită s-au transformat în săptămâna 22-28 ianuarie 1989 în ediții speciale ale unei reviste teoretice, în centrul cărora se afla, așa cum se deschidea prima pagină a „Scânteii”, „Opera revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu – contribuție de înaltă valoare la progresul multilateral al patriei, la afirmarea idealurilor socialismului”. Recordul în materie de astfel de titluri era revendicat și de TVR. Iată cum a fost intitulată una dintre numeroasele emisiuni omagiale: „Eroul națiunii, cutezătorul revoluționar, înflăcăratul patriot. Întemeieri socialiste în columna patriei”.

Membri ai CPEx au semnat articole urieșești în presa centrală, articole dedicate aniversării lui Nicolae Ceaușescu. A fost o veritabilă întrecere în vederea inventării de superlative. În cazul unora nu prea dovedeau suficientă fantezie. Un asemenea handicap putea fi, însă, depășit lesne.

Potrivit unor practici, inclusiv din țările occidentale, se exercita profesia de „scriitor de discursuri” („speechwriter”). În România, într-o anumită perioadă, în această profesie, s-a remarcat, între alți câțiva, Dumitru Popescu-Dumnezeu. După propriile mărturisiri, Elena Ceaușescu a făcut tot ceea ce îi era în putere să îl elimine din respectivul rol. În privința altor membri ai CPEx care formau „curtea prezidențială” s-a recurs la alocarea unor ziariști buni pentru asemenea corvezi.

În 1969, când Gheorghe Pană a devenit membru al Prezidiului Permanent, m-a contactat cu propunerea de a-i scrie discursurile. Urma ca, în scurt timp, să fiu salariat în aparatul CC al PCR. Îi mai scrisesem discursuri în împrejurări despre care ar fi cazul să povestesc. Dar nu acum. Deocamdată, mă limitez la un singur episod.

În anii 1966-1968, Gheorghe Pană a îndeplinit funcția de prim-secretar al Comitetului regional de partid Brașov. Nu se reorganizase încă unitățile administrativ-teritoriale. Ei bine, cu prilejul vizitei de lucru a lui Nicolae Ceaușescu, în iunie 1967, mașina în care mă aflam cu patru colegi de la Radio a fost obstrucționată de un Mercedes din coloana oficială. Cineva din limuzină ne făcea semn să oprim. Șoferul nostru, nea Ilie Stancu nu voia, în niciun chip, să se conformeze. În cele din urmă, Eugen Preda i-a ordonat, în stilul lui milităresc, să oprească. Din Mercedes a ieșit un ofițer de Securitate, care a întrebat: „Cine este tovarășul Brateș?”. Am ridicat două degete. Ofițerul m-a invitat în Mercedes pe un ton imperativ. Colegii rămăseseră înmărmuriți. În limuzină, ofițerul a binevoit să-mi spună că „tovarășul prim-secretar Pană mi-a ordonat să vă caut în coloană și să vă duc rapid la Comitetul regional de partid”. Gheorghe Pană m-a pus în temă. Izbucnise războiul israeliano-arab. După-amiază era programată „Marea Adunare Populară organizată cu prilejul vizitei tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Gheorghe Pană dorea ca în cuvântul său de deschidere să introducă trei-patru fraze despre poziția României față de acest conflict. Le-am scris pe un colț de masă.

Așadar, Gheorghe Pană, ajuns „pe cai mari”, după Congresul al X-lea al PCR, mi-a propus să devin scriitorul său de discursuri. Date fiind relațiile noastre, i-am spus: „nu vreau să-mi leg numele de nicio personalitate. Doresc să rămân ziarist. Doar atât!”. Nu știu dacă a înțeles. S-a supărat. Peste ceva vreme i-a trecut.

În ianuarie 1989, dintre colegii de breaslă pe care îi cunoșteam bine, Ioan Erhan, șeful secției economice a „Scânteii”, fusese  alocat prim-ministrului, Constantin Dăscălescu, iar Liviu Melinte, șef de departament la revista „Era socialistă” vicepreședintelui Consiliului de Stat, Manea Mănescu, pe posturile de scriitori de articole și discursuri. Dacă Dăscălescu „s-a dat pe mâna” lui Erhan, academicianul Manea Mănescu îi dicta lui Liviu ce anume voia să i se pună pe seama sa. Liviu mi-a arătat ce superlative avea să folosească în articolul omagial. Erau peste 20, între care, „Genial conducător”, „Timp eroic, conducător erou, „Magistral promotor al păcii”, „Strălucit ctitor”.

Cred că este inutil să precizez că Erhan și Melinte s-au achitat cu brio și de misiunea încredințată în ianuarie 1989.

RISCURI REALE ȘI IMAGINARE. În dimineața zilei de 23 ianuarie 1989, când am ieșit în stradă am constatat că din aproximativ 20 în 20 de metri erau „plantați” tineri îmbrăcați la fel. Cu paltoane și căciuli, cumpărate parcă de la același magazin și de la același producător. L-am recunoscut pe elevul Școlii Securității de la Grădiștea care, și în vara anului 1988, s-a aflat în fața porții blocului în care locuiesc. Atunci era programată trecerea coloanei oficiale în care se afla mareșalul sovietic V.G. Kulikov, comandantul-șef al Forței Armate ale Statelor participante la Tratatul de la Varșovia. Tânărul aspirant la gradul de ofițer mă cunoștea de atunci din acea vară. Sunt convins că lui și colegilor de pe „traseu” li s-au furnizat informații despre locatarii caselor pe care le supravegheau. Mă rog, treburi de-ale lor. Tânărul din fața porții mele m-a salutat respectuos. L-am întrebat ce înalți oaspeți urmau să treacă pe acea arteră a Capitalei de vreme ce exista precedente. Spre surprinderea mea, mi-a spus că nu era vorba despre niciun oaspete, ci despre „Tovarășul” și „Tovarășa” în drum la și de la sediul CC al PCR. Ba, mai mult, a precizat că instituira pazei speciale pe întregul traseu amintit se „lega” de manifestările dedicate aniversării lui Nicolae Ceaușescu. Încălca, oare, consemnul militar pentru care se afla în pază? Toți trecătorii vedeau că în mașinile „Dacia 2000” (de fapt, două exemplare de „Renault”) se aflau, separat, „Tovarășul” și „Tovarășa”. Până la data asasinării liderului egiptean Anwar Sadat, călătoreau împreună, în aceeași limuzină, dar din rațiuni superioare de stat se luase amintita decizie, în materie de securitate.

Anticipând, trebuie să precizez că intrarea pe traseul Cuplului prezidențial a elevilor de la Grădiștea (poate și în ale unități ale Securității) n-a avut un caracter temporar, ci s-a prelungit până spre finalul lunii decembrie 1989.

Măsurile excepționale la care mă refer se încadrau, în timp și spațiu, în Planurile generale ale DSS privind principalele misiuni de ordin profesional specifice instituției, așa cum avea să recunoască generalul Iulian Vlad, la 31 martie 1990:

„În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se accentua și făcea să crească tot mai mult nemulțumirile populației, unitățile de securitate cunoșteau din ce în ce mai slab situația operativă (sublinierea mea – T.B.). Explicația de fond a acestui fapt constă în pierderea într-o măsură tot mai mare a sprijinului din partea cetățenilor. Chiar rețeaua informativă, cu toate măsurile luate de primenire și întinerire (sau tocmai din această cauză), furniza mai puține informații, în timp ce problematica operativă devenea tot mai amplă și complexă. Oamenii își dăduseră seama că Securitatea Statului, împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituție la dispoziția dictatorilor pentru asigurarea protecției lor personale și întărirea dictaturii ((sublinierea mea – T.B.).

Limitarea accentuată a drepturilor și libertăților persoanei printr-o multitudine de legi, decrete și alte acte cu caracter normativ, reprimarea într-o formă sau alta a oricărei critici la adresa puterii și mai ales a dictatorului, îngrădirea sau chiar interzicerea contactelor cu străinii și străinătatea etc. au făcut ca, pe fondul unor grave și îndelungate lipsuri de ordin material, ale alimentelor, ale căldurii, ale curentului electric, ale apărării sănătății și altele, starea de nemulțumire a oamenilor la adresa regimului și a lui Ceaușescu să se amplifice tot mai mult și să se extindă vizibil asupra Securității (sublinierea mea – T.B.).”

Oricine ar fi scris acest text (evident, cu excepția autorului) ar fi fost bălăcărit într-o asemenea măsură încât nu i-ar fi rămas altceva decât… să se sinucidă (desigur, în sens civic). Cum adică? Se „deprofesionalizaseră unitățile de Securitate”? Pierduseră ele „sprijinul din partea cetățenilor”? Securitatea „era o instituție la dispoziția dictatorilor (atenție!) pentru asigurarea protecției lor personale și întărirea dictaturii”? Încă o dată: să recunoști că „starea de nemulțumire a oamenilor se extindea vizibil și asupra Securității” nu reprezenta de-a dreptul o blasfemie?