1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Teoria conspirației”, sub lupa documentelor

11  – 17 martie

DIRECT DE LA SURSĂ. Cititorul a observat, desigur, că am tratat și tratez multe teme controversate. Cu toate acestea, am evitat și evit polemicile. Prefer (pe cât posibil) să mă rezum la fapte probate, de preferință, cu documente. Așa voi proceda și cu prezentarea modului în care Moscova evalua situația din România în primăvara anului 1989. În acest scop, fac apel (în vederea unei prezentări sintetice) la trei documente ale căror texte au apărut, parțial, pentru prima dată, în excepționalul volum „Principiul dominoului”, alcătuit de Dumitru Preda și de regretatul Mihai Retegan.

Sunt documente de primă importanță, care au purtat numele autorilor principali, respectiv Oleg T. Bogomolov, directorul Institutului de Studii Internaționale Economice și Politice, Alexandr Yakovlev, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, ideologul „erei Gorbaciov”, și Eduard Șevardnadze, ministrul de Externe. Astfel, în Memoriul Bogomolov se menționa, în esență:

„România (analizele vizau toate țările „socialiste” – T.B.). Scenariul favorabil: Au loc schimbări la nivelul conducerii țării. Drept rezultat, N. Ceaușescu este înlocuit de politicieni rezonabili, capabili de înțelegerea (situației) și de a pune în practică ideile reformelor radicale și ale reînnoirii socialismului. Există precondiții favorabile în România pentru folosirea relațiilor de piață, pentru o restructurare relativ dinamică și o modernizare a economiei, însoțită de o liberalizare a inițiativei economice; precum și pentru crearea unui multisector al economiei competitive.

Scenariul blocajului la mijlocul procesului: Se menține actuala conducere a țării sau continuarea (actualei) politici. Dacă resursele care sunt eliberate pe măsură ce datoria externă este plătită sunt folosite pentru a reduce tensiunile sociale, atunci este posibil să fie menținută stabilitatea politică generală pentru o perioadă de timp, simultan cu persistența problemelor politice ale țării și cu perspectiva rămânerii în urmă în ceea ce progresul științific și tehnic”.

Nici Memorandumul Yakovlev, centrat pe tema partidelor comuniste din „țările frățești”, nu aduce elemente care să fie încadrate în categoria „secretelor”:

„În România persistă atmosfera opresivă a cultului personalității al regimului autoritar al lui Ceaușescu. Căutând să izoleze țara de influența noastră, el încearcă acum să se îmbrace în hainele «luptătorului pentru puritatea socialismului» și indirect pune înainte argumente împotriva noastră. Sunt posibile unele erupții de nemulțumire în țară, dar este improbabil ca ele să se răspândească în prezent. Situația se va schimba, cel mai probabil, numai odată cu plecarea lui Ceaușescu, care poate fi acompaniată de evenimente chiar dureroase”.

Ce conține senzațional acest text, prezentat – și el – ca o mare și deosebit de concludentă „dezvăluire”? Când se vorbește, bunăoară, despre „posibile erupții de nemulțumire”, oare, nu exista precedentul reprezentant de revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987? Și aici sesizăm o notă de pesimism în aprecierea potrivit căreia „situația se va schimba, cel mai probabil (din nou «probabil») numai odată cu plecarea lui Ceaușescu care «putea fi» acompaniată de evenimente chiar dureroase”. Astfel de evaluări se auzeau frecvent și la cozile interminabile din România, așa cum rezulta clar inclusiv din rapoartele Securității.

În sfârșit, Memorandumul Șevardnadze era consacrat, cu precădere, politicii externe a Moscovei în legătură cu posibilele schimbări din tările considerate a fi „centura de securitate a URSS”, pornindu-se de la tendințele de democratizare, mai ales a celor care vizau reintroducerea pluripartidismului, în special în Polonia și Ungaria. România era menționată, alături de RDG și Bulgaria, la capitolul „blocarea proceselor de reformă”, așa cum le vedea Moscova perestroikistă. Accentul se punea pe posibilele confruntări pe teme teritoriale, inclusiv în legătură cu conflictele interetnice.

Cum se vede, a atribui celor trei documente „funcția” de fundamentare a unor intervenții directe a URSS în România, îndeosebi în decembrie 1989, este ușor exagerată. Ceea ce nu exclude existența unei planificări, mai mult sau mai puțin riguroase, dar care, deocamdată, se află „la secret”. De altfel, implicarea serviciilor secrete, nu numai ale URSS, ci si ale SUA, ale altor state, chiar dacă nu este foarte bine cunoscută în toate detaliile, s-a făcut simțită în numeroase împrejurări.

Cât privește contracararea acțiunii externe, la nivelul Securității române, ofer cititorului o evaluare a lui Alexandru Radu Timofte, fost director al SRI și fost șef al Comisiei de Apărare, Siguranță Națională și Ordine Publică a Senatului României.

În lucrarea sa, „Originile și mărirea, declinul și renașterea lumii informațiilor secrete”, formulează următoarele aprecieri (bazate – cum afirma, în repetate rânduri – pe un volum imens de documente):

„În perioada premergătoare șirului de evenimente ale anului 1989, Securitatea nu și-a mai putut îndeplini misiunile «tradiționale», din mai multe motive.

În primul rând, sistemul informativ extern a fost, practic, paralizat după defecțiunea directorului adjunct al spionajului, general-locotenent Pacepa.

În al doilea rând, consecința devastatoare a demantelării aparatului informativ extern a fost un blocaj al relațiilor economice externe ale României, deoarece acestea erau în cvasitotalitatea lor susținute de rețelele de ofițeri acoperiți atât în structurile economice interne, cât și la reprezentanțele externe. Este, de altfel, de notorietate că, într-o mare măsură, sarcina datoriei externe a României a fost adusă la «nivelul zero» ca urmare a unei mobilizări speciale a serviciilor de informații și securitate în comerțul exterior”.

Este un punct de vedere care nu poate fi ignorat.