1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Treimea supremă din Olimp, Uranus – Cronos – Zeus, reîncarnată într-o singură ființă, la București

22-28 ianuarie

ȘI A VENIT ZIUA CEA MARE… Sărbătorirea lui Nicolae Ceaușescu a impus Redacției de actualități a RTV un efort deosebit sub toate aspectele gazetărești și teunice. Se programaseră manifestări care implicau multe transmisii directe la Televiziune și Radio. Bineînțeles, cea mai mare atenție s-a acordat desfășurării solemnității de la Palatul Consiliului de Stat (fosta Sală a Tronului; simbolistica deciziei era evidentă pentru toată lumea, potrivit ideii continuității „domnitorilor”). Amplasarea camerelor de luat vederi a fost dificilă mai ales din pricina modului în care au fost „aranjați” în spațiu participanții. Pe partea dreaptă se aflau membri ai familiei prezidențiale, iar pe cea stângă membri CPEx. În centru a fost pus un microfon. De acolo Manea Mănescu a citit o foarte lungă scrisoare omagială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, Consiliului de Stat și  Guvernului Republicii Socialiste România. Elena Ceaușescu e așezată la o oarecare distanță, pe partea dreaptă, de ceilalți membri ai familiei. Nu prea putea, însă, să fie „prinsă” de camerele de filmare, deoarece picota, gata-gata să se prăbușească. O trezeau aplauzele care, în vasta sală, aveau o rezonanță specială. Cu dorința de a spune totul Scrisoarea a „reușit” să nu spună ceva remarcabil.

În continuarea solemnității, Nicolae Ceaușescu a primit zeci de delegații din toate domeniile și din toate județele care i-au transmis – potrivit reportajului AGERPRES – „vibrante urări omagiale”.

A luat, apoi, cuvântul sărbătoritul. A vorbit mai bine de o oră (exclusiv aplauzele aferente). A început prin a mulțumi pentru Scrisoare, pentru mesaje, precizând că nu este vorba, în primul rând, despre meritele sale, ci despre ale partidului, ale poporului. A trecut în revistă biografia proprie și, evident, realizările din perioada în care se afla la conducerea partidului și statului. A reafirmat principalele poziții susținute pe arena internațională. Dacă era ceva de reținut, atunci, se poate menționa paragraful în care și-a exprimat „preocuparea și îngrijorarea” față de derapajele ideologice și practice din unele țări socialiste și din mișcarea comunistă și muncitorească internațională. În context, a reiterat viziunea sa asupra destinelor socialismului în lume. A încheiat cu asigurarea că – și în viitor – va acționa în același spirit revoluționar care i-a definit întreaga existență. Cu modestie, a apreciat că urările sunt, de fapt, adresate partidului, întregului popor.

Mai notez că pe prima pagină a ziarelor din 26 ianuarie 1989 a fost publicată o știre cu titlul „Cu prilejul primirii ambasadorului Uniunii Sovietice, tovarășului Nicolae Ceaușescu i-au fost adresate felicitări și urări din partea tovarășului Mihail Gorbaciov”. Cine știa să citească printre rânduri și-a dat seama ce semnificație avea locul de cinste rezervat mesajului (cu nimic deosebit, ci uzual) al liderului de la Kremlin, mai ales că în cuprinsul știrii se menționa că „tovarășul Nicolae Ceaușescu a mulțumit călduros pentru felicitările și urările adresate”. Alte mesaje de felicitare nu s-au publicat în acele zile fie din pricina conținutului lor, fie – pur și simplu – deoarece n-au existat.

ÎNREGIMENTAREA ZIARIȘTILOR CA „ACTIVIȘTI DE PARTID”. În serialul de față va fi vorba de multe ori despre transmisiile în direct. Nu știu cine a lansat formula, dar am avut rezerve în legătură cu utilizarea acesteia. Acum interesează mai degrabă nu controversele de ordin semantic, ci „fondul chestiunii”. Când, în prezent, astfel de transmisii sunt de-a dreptul o banalitate am îndreptățirea (cred) să evoc vremuri în care însăși transmiterea în eter a sunetului simultan cu desfășurarea celor mai diverse evenimente (dacă „evenimente” se pot numi tot felul de pseudo-noutăți de o repetitivitate dezarmantă) impunea depășirea unor mari dificultăți tehnice și redacționale, în special, de natură politică. O știu pe propria-mi piele.

Redacția de la Radio în care fusesem angajat la 31 ianuarie 1949 avea răspunderea transmisiilor directe de la demonstrațiile din zilele de 1 Mai și 23 August și până în 1954 în ziua de 7 noiembrie, precum și de la adunările publice de „gradul zero” și… de la meciurile de fotbal. Pentru pregătirea transmisiei directe de la 23 august 1949, am fost folosit și eu, mai ales în calitate de „secretar tehnic”, un fel de „băiat de mingii”. În virtutea acestei „funcții”, m-am dus acasă la cunoscutul scriitor Petru Dumitriu (locuia într-o fundătură de pe Bulevardul Pache Protopopescu, aproape de actualul sediu al PRO TV), pentru a-i preda textele „brute” pe care el urma să facă stilizarea, să introducă figurile de stil. La astfel de operațiuni au participat, de voie bună și nesiliți de nimeni, mulți scriitori, dar „abonatul” principal era Horia Lovinescu, în perioada în care a fost soțul Miei Lovinescu, redactor-șef adjunct la Direcția Radiojurnalului (Horia Lovinescu avea unele probleme de „dosar”, dată fiind participarea lui la unele acțiuni ale „studențimii legionare”). După ce a devenit un dramaturg consacrat și director al Teatrului C. Nottara, Horia Lovinescu a divorțat de Mia. Dar asta e (încă) o altă poveste…

Începând cu anul 1950, am trecut și la redactarea unor texte pentru transmisiile directe. Din acest motiv, am fost cooptat în echipa care relata din turnul ridicat la ieșirea din Piața Aviatorilor, numită, pe vremea aceea, Piața Stalin. Turnul era amplasat exact unde se află acum a treia gură a stației de metrou. Nu prea exista suficient curaj să se vorbească „la liber” și, de aceea, se utilizau, în proporție de 80-90 la sută, texte scrise și… vizate, inclusiv de cenzură. Nu după mult timp, mi s-a oferit posibilitatea ca, uneori, să relatez fără text, de fapt să introduc unele precizări scurte, potrivit desfășurării demonstrației.

Am participat la zeci de transmisii directe pe postul național de radio, cele mai dificile fiind prestațiile din timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București (1953) și de la manifestarea din 21 august 1968 din Piața Palatului, când, de la celebrul balcon, Nicolae Ceaușescu a condamnat cu fermitate invadarea Cehoslovaciei, precum și de la Aeroportul Băneasa, înainte de plecarea generalului de Gaulle din București (18 mai 1968), când, din cauza nerăbdătorilor noștri șefi am intrat în emisie cu o jumătate de oră înainte de începerea momentelor despre care urma să informăm, interval în care Valeriu Negru și cu mine am fost nevoiți să inventăm tot felul de teme pentru a acoperi spațiul respectiv. La Radio nu-ți poți permite, ca la Televiziune (unde „imaginea vorbește”), să faci prea multe și lungi pauze.

Venind mai aproape de zilele noastre, trebuie să reamintesc ce s-a întâmplat cu prilejul vizitei de lucru a lui Nicolae Ceaușescu în bazinul carbonifer Oltenia, în 1977, la scurt timp după marea acțiune de protest din Valea Jiului. În respectiva conjunctură, se acorda, cum era de așteptat, o atenție cu totul specială mitingului de la Motru. Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut așa cum era de dorit. Transmisia directă la TVR s-a transformat într-una specifică de radio. De aici, un scandal imens. Ce se întâmplase, de fapt? Din pricina unor dealuri, fusese necesară montarea a numeroase relee suplimentare, operațiune care a durat mai mult decât se estimase. Așa că, la TVR, cum am mai spus, s-a captat doar sunetul și, drept imagine a stat aproape o oră și jumătate pe ecran un carton cu următorul text: „Transmisie directă de la Motru”.

A urmat o anchetă necruțătoare, cu implicarea directă a unor șefi mari de la Securitate. Directorul general de atunci al Televiziunii, Vasile Mușat, a fost aspru sancționat. A plouat și cu alte sancțiuni, în special pentru salariații din zona tehnicii. A fost destituit directorul general adjunct, Bujor Ioniță, iar directorul adjunct, Mircea Rausser, fratele unui cunoscut profesor de la ASE, a coborât cu câteva trepte pe scara ierarhiei în organigramă. Din acel moment s-a luat decizia ca toate transmisiile de la acțiunile unde participa N.C. să se facă numai sub conducerea, sub răspunderea șefului instituției și, cel puțin, a redactorului-șef (sau a adjunctului lui) de la Actualități. Ei aveau obligația să se afle în carul de reportaj și să dirijeze alternanța imaginilor surprinse de camerele de luat vederi. Decizia a fost respectată, „neabătut” și la transmisiile directe din ziua de 26 ianuarie 1989.