1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Un început de primăvară ca o zi de toamnă mohorâtă, cețoasă

18  – 24 martie

MEDICINĂ ȘI POLITICĂ. Oficial, vizita Cuplului prezidențial în județul Hunedoara se încheiase la amiaza zilei de miercuri, 22 martie 1989. Până în dimineața zilei de vineri, 24 martie 1989, nu s-a mai comunicat nimic despre programul „conducerii superioare”. Se zvonea că N.C. plecase la vânătoare. Din alte surse, rezulta prezența celor doi într-o cabană unde, pur și simplu, se odihneau după efortul impus de două zile de intensă vizită de lucru.

Ca și în alte împrejurări – când misterul învăluia activitățile la cel mai înalt nivel – asistam la o recrudescență a informațiilor „din surse sigure” referitoare la starea sănătății lui Nicolae Ceaușescu. De altfel, foarte mulți dintre cei care i s-au aflat în apropiere, inclusiv în timpul vizitei în județul Hunedoara, au sesizat paloarea feței lui N.C., dificultățile cu care se mișca, starea de oboseală pe care o trădau vocea și, mai degrabă, înghițirea tot mai frecventă a unor silabe și cuvinte. Mai mult decât atât, în programul Elenei Ceaușescu, pentru multe zile din luna martie 1989, s-au înmulțit convocările la Cabinetul 2 a ministrului Sănătății, a altor medici cunoscuți ca făcând parte din grupul de curanți, de terapeuți de pe lângă liderul suprem.

Iată, de pildă, ce a povestit Ștefan Andrei în legătură cu o întâmplare tot din primăvara anului 1989:

„N.C. era în stare de inconștiență, înconjurat de doctorii lui de atunci, de ministrul sănătății Ciobanu. Doctorul Iulian Mincu însă i-a pus diagnosticul și când i-a prescris insulină, Elena Ceaușescu a început să zbiere că… duce la dependență. Sigur, că n-a mai avut nevoie de doctorul Mincu, dacă nu a fost de acord cu tratamentul recomandat. Între timp, ministrul Ciobanu îi contactase pe marii specialiști în diabet ai lumii. La diagnosticul lui Ceaușescu, sigur că și aceștia tot insulină i-au recomandat. Pe diabetologul Mincu, însă, Tovarășa nu-l considera «demn» de a-l include în colectivul celor care recomandau medicația bărbatului pe motiv de… etică socialistă. La urechile ei ar fi ajuns niște zvonuri despre o anume infidelitate conjugală a medicului, iar expertiza profesională a acestuia expirase în ochii ei”.

La rândul său, Dumitru Popescu-Dumnezeu a atestat că N.C. era „răpus de diabet, hărțuit de adenomul de prostată și hemoroizi, împuținat de o scleroză cerebrală galopantă”.

Nu sunt în măsură să apreciez cât de mult au influențat aceste boli comportamentul lui N.C., însă tot memorialiștii din rândurile conducerii PCR au adus argumente, în materie, prin afirmații de o gravitate deosebită și cu urmări incalculabile asupra „supușilor”, milioanele de oameni din țara numită Republica Socialistă România. Trec la caracterizări care depășesc domeniul strict medical. Îl citez, din nou, pe Silviu Curticeanu:

„N.C. a fost un paranoic, care s-a manifestat mai târziu! Sau, poate, ce mi-a spus mie, odată un doctor că suferă de un proces rapid și accentuat de scleroză (mai departe îl citează pe același inepuizabil „povestitor” Ștefan Andrei – T.B.). «Tu știi – am fost împreună, doar că, având cinci medici după el (Mincu, Proca, Apetrei, Dumitrescu, Nicolau) în Indonezia, a anulat întâlnirile și trei zile nu l-am mai văzut nici noi… Nu și-a mai revenit, cum trebuia, niciodată»” (…). Trăsătura dominantă a caracterului său era viclenia; el apare mereu în imaginea mea cu o mie de fețe și nu pot distinge, nici acum, masca de chipul adevărat. Viclenia lui nu era aceea a țăranului, fie el chiar și oltean, ci una aproape diabolică și întrecea de multe ori chiar imaginea lui Machiavelli: isteț și șiret în orice împrejurare, ajungea deseori să fie perfid, fățarnic și ipocrit.

Când l-a reabilitat pe Pătrășcanu a vrut, de fapt, să distrugă cultul personalității lui Dej; când l-a lăsat pe Drăghici numai viceprim-ministru, a vrut, de fapt, să-l scoată de la Interne, pentru a-l putea înlătura definitiv; când a lărgit componența CPEx pentru a-i da un caracter mai «democratic» a urmărit, de fapt, ca prin aducerea unor necunoscuți să scadă «rangul» și poziția celor ajunși acolo pentru merite anterioare deosebite; când a devenit susținătorul democrației directe, a urmărit să scadă rolul democrației parlamentare și rolul unor organe de conducere ale Partidului; când a imaginat, la nivel statal, programul de «alimentație rațională» a urmărit, de fapt, să refacă șeptelul și să reducă importurile de furaje. Pentru a-și consolida puterea personală, Ceaușescu a mânuit cu abilitate și ipocrizie principii cunoscute, ori a inventat altele, ajutat de neputința ori nepăsarea celor din vechea gardă”.

Cum s-a regăsit acest diagnostic medicalo-psihologico-organizațional în realitățile politico-economico-sociale din perioada de care mă ocup? Pe măsura trecerii timpului, ceremonialul introdus de N.C. în procesul decizional se dovedea, pe fond, tot mai caraghios, deoarece așa-zisele dezbateri, în diferitele foruri de conducere, reprezentau parodii, voite sau involuntare, ale mecanismelor de adoptare a celor mai diverse hotărâri.

CUM SE DREGE… BUSUIOCUL. Pentru ca un număr cât mai mare de cititori să-și completeze imaginea proprie asupra activităților televizionistice, în special a celor care implicau Cuplul prezidențial, este necesar ca, din când în când, să revin asupra unor „secrete” profesionale. Nu știu în ce măsură multe experiențe din trecutul antedecembrist fac obiectul studiului celor care se pregătesc să devină gazetari. Mai ales în sectorul actualităților (după modesta mea opinie) n-ar strica să se învețe și din „lecțiile” trecutului. Nu vreau, însă, să dăscălesc pe nimeni. Mă străduiesc să prezint doar fapte, cât mai „brute” cu putință.

Posibile amnezii și, mai grav, denaturările deliberate au țesut o pânză de neadevăruri care obturează triste realități. Dacă ar fi, totuși, să mai redau, în cele ce urmează, alte câteva aspecte din culise, mă voi referi, pe scurt, la una dintre îndeletnicirile câtorva colegi de breaslă. Este vorba despre așa-zisa culegere de declarații ale oamenilor muncii ca ecouri la vizitele de lucru, la cuvântările lui N.C. Le scriau textele pe care bieții „interlocutori” urmau să le recite, la microfon, în fața camerelor de luat vederi. Nu se reușea „din prima”. Nu numai că se consuma degeaba multă peliculă, ci – pe banda sonoră – se operau în redacție tăieturi acoperite, apoi, cu imagini de la locurile de muncă. Redactorii care se ocupau de montaj își blestemau zilele că erau nevoiți să facă față unor astfel de chinuri.

Colegii din presa tipărită aveau, din acest unghi de vedere, o situație privilegiată. Scriau, cap-coadă, declarațiile și le puneau pe seama unor interlocutori reali sau imaginari. Așa se confecționau cele mai multe componente ale „atmosferei calde, sincere cu care era înconjurat «Eroul națiunii»”, cu prilejurile cele mai diferite.

Toate relatările despre N.C. și despre amintitele ecouri se cereau pre-vizate și, apoi, vizate cel puțin de directorul general RTV. În consecință, după fiecare „acțiune” la un asemenea nivel, conducerea Redacției de actualități (când spun conducerea Redacției de actualități mă am în vedere și pe mine) se înfățișa de grabă la directorul general cu propuneri privind modul de redare a cuvântării lui N.C. într-o formă prescurtată. Propunerile vizau îndeosebi durata totală a emisiunii și fragmentele cu sunet original (sincron – în limbajul de specialitate) – adică fragmentele cu vocea lui Nicolae Ceaușescu. Când se ajungea la o concluzie comună, era consultată Secția de presă a CC al PCR, deoarece atât N.C., cât și E.C. solicitau un sever „control de partid” asupra celor de la TV, apreciați ca „lipsiți de maturitate politică”. Cu timpul, acest ritual devenea tot mai greu de suportat, pentru că N.C. vorbea tot mai neglijent, făcea tot mai multe greșeli pe care nimeni nu le mai putea repara prin artificii de montaj – cum ar fi fost scoaterea unor cuvinte, mutarea unora în locul celor improprii ori acoperirea imaginii vorbitorului (surprins când se strâmba, când se bâlbâia), cu secvențe din sală sau, după caz, din locul desfășurării mitingului.

Deseori, se declanșa un mare tărăboi atunci când „reparațiile” nu erau suficient de izbutite. Un asemenea scandal, care a durat aproape o săptămână, s-a produs după o întâlnire, în Bulgaria, între Jivkov și Ceaușescu, întâlnire la care a participat (se putea altfel?) și Elena Ceaușescu. Am fost amenințați cu cele mai grave sancțiuni dacă imaginile nu-i prezentau favorabil pe Nicolae și Elena Ceaușescu. „Iubiții conducători” făceau, însă, gesturi necontrolate, arătau gârboviți, cu fețe puternic marcate de riduri. O numeroasă comisie de anchetă (care includea ofițeri de Securitate) a primit misiunea să-i depisteze pe cei vinovați de grava erezie politică reprezentată de redarea – prin imagine – a celor doi… așa cum erau. Comisia a văzut de zeci de ori secvențele difuzate pe postul nostru de televiziune și nu a constatat existența „momentelor” incriminate. Gesturile nepotrivite lipseau, iar el și ea erau filmați de la distanță și din unghiuri foarte favorabile. Comisia – teribil de derutată – a acuzat echipa de la TVR că a mistificat imaginile, scoțând, prin remontare, secvențele incriminate, ceea ce nu era adevărat.

Numai întâmplarea ne-a salvat de la pușcărie. Un om din comisie, ofițer de Securitate, și-a amintit, în zilele anchetei, că mai multe televizoare din reședința rezervată înalților oaspeți români erau reglate pentru recepționarea programului de la Sofia. Cum cei doi închideau – de regulă – sunetul de la televizor, fiind interesați doar de imagini, se contura posibilitatea ca secvențele incriminate să fi fost transmise de colegii bulgari. Ipoteza s-a verificat. S-au solicitat de la Sofia reportajele întâlnirii cu Jivkov și s-a constatat că ele purtau „vina”; acestea fuseseră văzute de „Tovarășul” și „Tovarășa”.

Cum mai remarcam, întrucât N.C. și E.C. erau convinși că tot ceea ce făceau reprezenta perfecțiunea personificată, nu mai erau atenți la gesturile lor în spațiul public, inclusiv la adunările unde vorbea liderul suprem român. În aceste împrejurări s-a stabilit (este impresia mea) o înțelegere tacită între noi, cei de la Actualități, și conducerea RTV, când „ne făceam” că nu observăm că – în fond – asemenea cuvântări interminabile îi aduceau lui N.C. mari prejudicii; fragmentele din discursuri, lăsate cât mai lungi, aduceau după ele mai multe agramatisme și formulări anapoda. Sub pretextul că interesează în cel mai înalt grad problemele nivelului de trai, redam cu vocea lui N.C. fragmentele cele mai nepopulare, de pildă, cum a fost „explicația” pe tema lipsei de căldură etc. N-aș vrea să se înțeleagă, greșit toate acestea. Nu este cazul să-și aroge nimeni dintre cei implicați merite sau să pretindem că am fi fost „disidenți”. Dar, în afară de interesul documentar pe care îl prezintă asemenea detalii, cred că ele redau anumite caracteristici ale atmosferei din TV, inclusiv la nivelul conducerii instituției. Poate va mai fi cazul să mă refer pe îndelete la aceste aspecte.