Sibiu: om bogat, om sărac

Felul cum arată oraşul e o mărturisire a marilor inegalităţi sociale care există şi se dezvoltă în ţesătura lui. Sunt zone afluente, cu case-vile, îngrijite, amenajate pe criterii de confort maxim, unele chiar luxoase, dar cu o arhitectură discutabilă. Cele dinainte de epoca de aur nu au nimic kitch, nicio abundenţă-aglomerare de forme geometrice. Less is more. Şi sunt zone cu oameni care supravieţuiesc, mulţi, poate, la limita sărăciei. Aceste diferenţe – o puternică dezvoltare urbană întretăiată de zone lăsate de izbelişte – se accentuează. E un Sibiu cu două sau mai multe viteze, în care cei defavorizaţi devin mai nevoiaşi de la un an la altul. De abia acum, de câteva luni bune, de când am lăsat ancora în oraş, pot lua pulsul cetăţii. Sunt mulţi oameni cu bani în Sibiu şi care fac bani. Sibiul, prin investiţiile care s-au făcut aici, de pildă construcţia de mari hoteluri, apariţia de noi restaurante şi localuri, renovarea centrului istoric, Universitatea Lucian Blaga, Sala Thalia, şi mai recent, proiectul de reconstrucţie a stadionului de fotbal, după un model de ultimă generaţie, atrage turişti, mulţi străini. Nimic rău în asta. Doar că devine prea evident că Sibiul e conştient şi se făleşte cu acest potential de atracţie pentru străini, dezvoltând o mentalitate gata să aştearnă covorul roşu la picioarele occidentalilor care-i trec pragul. Acela nu va fi privit niciodată ca un venetic, ci ca un ‘aproape’. Nu dintr-o pornire sinceră sau naivă, ci pentru că ştiu că de acolo şi prin străini (turişti, oameni de afaceri, businessmen) şi români care trăiesc în afara graniţelor ţării, vine prosperitatea, vine coolness-ul, metalitatea relaxată şi post-modernă. Dar, mai ales, ştiu că prin aceia se înmulţesc banii.

Sincopele în peisajul demografic şi social sunt vizibile chiar şi pe aceeaşi stradă. De pildă, să luăm Calea Dumbrăvii, drumul spre Cimitir şi Dumbrava Sibiului. Pe partea dreaptă cum mergi spre ieşirea din oraş, vezi case în stil interbelic sau construite înainte de revoluţia culturală socialistă, cu curţi, pomi fructiferi. Pe partea cealaltă a străzii, construcţii stil epoca de aur. În zare, în spatele unui câmp cu existenţă incertă despre care nu se ştie ce folos ar putea avea, blocuri ce par a-şi năpârli coaja gri-tern de beton. Cele de peste drum, zugrăvite, dar nu proaspăt, au un aer mohorât a delăsare, în grija tuturor-nimănui. Contrastul e puternic. Oare cum se simt cei de pe ambele trotuare, unii în raport cu ceilalţi? Probabil s-a ajuns la o acceptare a realităţii: supravieţuim, existăm, nu mai sesizăm discrepanţele, că oricum nu ajută la nimic. Iar alţii o duc bine. Posibil ca mulţi dintre cei ce locuiesc în blocuri, sau în casele oraşului de jos şi de sus, să reuşească să scape de unele griji şi să se ridice un pic prin fii şi fiice, nepoţi, veri care au emigrat în Occident. Alţii reuşesc să-şi depăşească limitele şi să-şi croiască alte căi spre ceea ce ei numesc prosperitate.

Întrebare retorică: de ce nu a investit primăria şi în renovarea unor cartiere de blocuri? Nu poţi face sau schimba mult, doar să vopseşti exteriorul blocurilor în culori vibrante şi armonizate, aşa cum sunt cele din vechiul centru istoric. Poate şi o mai bună valorificare a spaţiilor dintre blocuri, pentru mai mult verde, mai multe flori. Înţeleg că turiştii străini sau români nu merg acolo, prin urmare nu se atribuie valoare arhitecturii din epoca de aur, dar în primul rând locuitorii oraşului contează, iar existenţa lor cotidiană nu înfloreşte doar în plimbări pe strada Cetăţii, ori prin Parcul Sub Arini, nici măcar privind la hotel Ramada, la Sala Thalia, ori la muzeul Bruckenthal.

La final, nu pot să nu trec în revistă o altă anomalie, de data aceasta una căreia cineva, ceva îi atribuie valoare. Perla a falimentat, dar produsele kitch, souveniruri ieftine, jucării pentru copii – mărunţişuri- de la tarabele de pe aleea care duce la zoo, sunt rentabile. Preţurile sunt mici, tarabele sunt ticsite să spargă baloanele de plastic cu desene din cartoons. Fiecare tarabă are vânzător sau vânzătoare. Nu am văzut părinţi cumpărând ceva pentru copiii lor. Poate unii mai cumpără în anotimpurile generoase cu căldura şi soarele, nu zic. Pe vremuri, erau tiribombele, care chiar aveau trecere. Nici copiii nu cred că mai vibrează a curiozitate, nu mai jinduiesc după acele lucruri. E sindromul camerei pline de jucării în exces şi neorânduială, jucării pe care copilul nu le mai bagă în seamă, fiind plictisit şi obosit de ele.
Pe partea cealaltă a drumului, Hotel Hilton şi cele două restaurante de lux. Contrastul e rentabil financiar, pentru ambele părţi.