(D)Efectele vaccinurilor

De curând am descoperit un articol care m-a făcut să zâmbesc: „How to detox spike protein after Covid or vaccine” („Cum să scapi de proteina spike după Covid sau vaccin”). Suna de parcă atât virusul, cât și (mai ales) vaccinul ne-ar introduce în organism nu o substanță imunogenă, pe baza căreia să fabricăm anticorpi și să dezvoltăm imunitate, ci mai degrabă o toxină, o otravă care se cere înlăturată! Se înțelege că respectivul articol fusese clasat la categoria „Conspirații” și combătut ca atare. Curiozitatea m-a făcut însă să caut literatură de specialitate despre „toxicitatea” acelei proteine. Și căutarea mi-a dezvăluit o mulțime de evidențe despre nocivitatea proteinei spike, demonstrată și recunoscută de oamenii de știință. Ce-i drept, era vorba despre cercetări și studii care vizau proteina introdusă în corp odată cu virusul și pe cale „naturală”, adică respiratorie. Proteina vaccinală, însă, este introdusă în corp pe o cale diferită de a virusului, ba chiar e fabricată de propriile celule. Am insistat totuși și am descoperit multe lucruri interesante.

La finalul lui 2020, un studiu pe șoareci a arătat că una din cele două subunități ale proteinei spike, subunitatea S1, este capabilă să străbată cu ușurință bariera anatomică dintre sânge și creier – bariera hematoencefalică – și să ajungă în sistemul nervos central (SNC). (Pentru cei care nu sunt familiarizați cu rolul acelei bariere: Ea reprezintă o protecție de nădejde pentru creier, nelăsând să treacă orice substanțe – inclusiv medicamente și microorganisme – dinspre sânge spre SNC. Spre comparație, autorii studiului au luat albumina, care s-a dovedit a fi neputincioasă în fața acelei bariere.)

S-a luat în studiu S1, deoarece ea este subunitatea capabilă să se cupleze de binecunoscuții receptori ACE₂ și să faciliteze pătrunderea virusului în celule. S-a dovedit că S1 a trecut prin acea barieră cu o ușurință de zece ori mai mare când a fost injectată intravenos și nu aplicată intranazal. Și că ea nu ajunge numai în creier, ci și în alte organe: plămâni, splină, ficat, rinichi. Ce consecințe are pătrunderea acelei proteine virale în SNC? În primul rând explică simptomele constatate la pacienții cu (Long)Covid-19: tulburările de gust și de miros, afectarea cognitivă, „ceața pe creier” și oboseala intensă și de durată, simptome cauzate de inflamația care se declanșează local.

Și s-a mai observat ceva: că proteina dispare destul de repede din sânge, dar nu fiindcă ar fi eliminată din organism, ci pentru că e absorbită de țesuturi. Concentrația proteinei din sânge se înjumătățește în câteva minute (3,6-6,6 minute). Rata de „curățare” a sângelui este diferită între diversele tipuri de proteine (autorii studiului au folosit două tipuri de proteină S1, de la două firme producătoare). Tot așa și rata absorbției de către ficat, una dintre proteine fiind absorbită de organul de epurare de cinci ori mai rapid decât cealaltă. Studiul a mai relevat și alte lucruri interesante: Nu toate țesuturile și organele absorb concentrații egale de proteină S1. Unele – rinichiul  și ficatul (ultimul mai mult decât primul) preiau rolul de a debarasa organismul de S1. În cazul creierului, nu s-au înregistrat diferențe de absorbție între cele 11 regiuni analizate, proteina fiind repartizată uniform.

Altfel spus, dacă se încearcă „măsurarea” proteinei în sânge, e foarte posibil ca la câteva zile de la injectare să nu mai poată fi detectată. Ceea ce nu înseamnă că ea a dispărut din corp! Mai mult decât atât: Prezența sau absența altor substanțe în corp poate accentua pătrunderea S1 în diverse organe, poate influența rata de epurare, sau poate provoca temuta „furtună de citochine”, aceea reacție inflamatoare intensă și exagerată a sistemului imunitar care a condus la complicații greu de tratat și la decese. Bunăoară, o inflamație prezentă în organism la momentul injectării proteinei spike accelerează pătrunderea acesteia în țesuturi, mai ales în creier și plămâni, și îngreunează epurarea ei prin rinichi și ficat. (Să ne amintim de faptul că majoritatea complicațiilor Covid apăreau la cei cu comorbidități. Să ne amintim însă și de „încrederea” cu care se recomanda și se recomandă încă vaccinul tuturor, indiferent de afecțiuni concomitente și alte circumstanțe!)

De ce am insistat pe rezultatele acelui studiu? Fiindcă, așa cum spune unul dintre profesorii de la Facultatea de Medicină a Universității din Washington, „proteina spike, pe măsură ce se desprinde de virus, poate provoca daune, stimulând/agravând procesele inflamatorii”. Cu toții știm însă ce „mesaj” aduce în celulele noastre ARNm-ul injectat cu scopul de a crea imunitate: acela de a produce proteină spike. Rezultatele studiului pe șoareci se făceau cunoscute fix în perioada în care se introducea pe piață vaccinul! Pe cine a interesat asta? Unii vor spune că, spre deosebire de virus, care se poate multiplica în organism, proteina spike vaccinală nu se multiplică (!). Încă nu știm cu exactitate cât timp rămâne activ ARNm-ul după injectare, câte celule pune la treabă și câte astfel de proteine se fabrică de fapt. Mai ales dacă acel ARNm e transcris în ADN și – eventual – reintegrat în genom, așa cum analizam într-un articol anterior. Întrucât astfel de lucruri nu au fost testate înainte de aprobarea vaccinurilor, urmează să le evaluăm retrospectiv, mergând de-a-ndăratelea pe firul evenimentelor.

Mulți vor spune că șoarecii nu sunt oameni și oamenii nu sunt șoareci, așa că ne continuăm căutarea. Alți cercetători cu experiență în domeniu de la Universitatea de Sănătate și Știință din Oregon s-au dedicat cu precădere studierii aceluiași fenomen la oameni. Până atunci studiaseră o proteină asemănătoare S1, aparținând HIV, proteina gp120. Cele constatate au fost, spun ei, un déjà vu, nu doar în sensul că proteinele celor două virusuri ajung în creier pe căi asemănătoare, ci și referitor la restul constatărilor cercetărilor pe șoareci. Și nu sunt singurii cercetători care au evidențiat distrugeri ale neuronilor provocate nu atât de virus – care a fost detectat destul de rar și în număr mic în SNC –, cât de proteina S1, capabilă după toate aparențele să se desprindă de virus și să străpungă bariera despre care vorbeam mai sus.

Un vaccin aplicat intranazal (care practic ar fi respectat poarta de intrare a virusului) ar fi fost mai potrivit decât cel injectabil? Posibil, dar asta ar fi necesitat timp și tatonări suplimentare. Se știe de mult că la bolile respiratorii (gripa) vaccinurile injectabile nu au eficacitatea pe care o au în boli cu alte porți de intrare, precum hepatita B, FSME, rabia etc. A fost proteina spike cea mai bună alegere dintre toate antigenele virusului? Până la urmă, ea suferă mutații permanente și este capabilă să devină autonomă și să circule prin organism. Mai mult, fiecare organism este diferit și poate oferi (involuntar) condiții care să faciliteze acelei proteine producerea de efecte secundare nedorite. Mai ales că până și la șoareci s-a observat că sexul și genotipul au un cuvânt greu de spus în declanșarea acelor reacții nefavorabile, mult mai pronunțate la masculi, de pildă.

Reacțiile nedorite au fost așadar mai pronunțate după injectarea intravenoasă a proteinei S1. Dar vaccinurile noastre nu sunt injectate intravenos, ci intramuscular, veți spune. Ei bine, și aici graba a stricat mult treaba. Dacă cu ani în urmă se recomanda ca înainte de orice injecție subcutanată ori intramusculară să se aspire cu pistonul seringii (adică să se tragă ușor pistonul înainte de a fi împins, așa încât să ne asigurăm – prin absența sângelui în lichidul de injectat – că vârful acului nu a pătruns accidental într-un vas cu sânge), în ultima perioadă, forurile competente au decis renunțarea la procedură. Deși la scurt timp de la introducerea noilor vaccinuri au existat voci (patologi) care insistau pe reluatul aspirării – susținând că nu-i tot una dacă celulele puse să fabrice proteina spike sunt cele musculare sau cele din pereții vaselor sanguine –, recomandarea a fost ignorată în continuare.

Dar cine să desprindă acele proteine spike de pe virus, astfel încât ele să poată circula libere prin sânge și să ajungă până în creier? Asta o fac enzimele corpului, cu intenția de a descompune virusul și de a-l elimina. (Și când te gândești că noi ni le introducem benevol în corp prin vaccinuri!) Unii pretind că proteina spike produsă de celule rămâne la locul producerii, alții susțin că ea circulă prin sânge și persistă în corp timp de mai multe luni. Oricum ar fi, efectele acelei proteine sunt mai variate decât am crezut și le-am prezentat mai sus la șoareci. O spun studiile care au urmat. Unele susțin că proteina contribuie la fuziunea celulară și la distrugerea de țesuturi. Ce înseamnă asta? Chiar și cele mai mici cantități de proteină spike sunt suficiente în culturi de celule pentru a provoca fuzionarea și moartea celulelor infectate și a celor din vecinătatea lor. Particulele virale cu proteină spike pe suprafața lor pot face celulele să fuzioneze cu vecinii lor doar prin simpla atingere. Tot în laborator s-a demonstrat și că acea proteină inhibă semnificativ repararea daunelor ADN-ului din nucleul celulelor imunitare, ceea ce ar avea consecințe asupra răspunsului imun adaptativ.

Și atunci? Cum rămâne cu proteina spike produsă de celulele corpului programate astfel de mARN-ul vaccinal? Ca să poată declanșa un răspuns imun eficient, ea trebuie să semene leit cu cea a virusului, lucru subliniat de unii experți. Dacă-i așa, atunci ne-am putea aștepta cam la aceleași reacții descrise și pentru proteina virală. Alți experți susțin, însă, că nu ar fi identică cu proteina originală, ci puțin modificată, astfel încât să nu se poată cupla de receptor și să nu poată părăsi membrana celulei producătoare și să circule liberă prin corp. Dacă-i așa, ne-am putea întreba, cum de-au reușit producătorii să fie atât de clarvăzători și să prevadă efectele nefaste ale proteinei virale, descrise de-abia după apariția vaccinului?! Și dacă da, de ce nu au fost până la capăt și nu au prevăzut și altele? De ce nu s-au întrebat și ce se întâmplă cu acele celule-fabrici, devenite brusc străine pentru sistemul imunitar și posibil să fie la rândul lor atacate?

Câte proteine pot fi produse de o singură injecție cu mRNA? Se pare că cei 30 de microlitri injectați aduc comanda producerii a 14,4 milioane de miliarde de molecule de proteine spike (14.400×10¹²). Asta presupunând că lucrurile se opresc atunci când a fost prestabilit (presupus?!). „Proteine nepericuloase”, se mai spunea. Asta în condițiile în care experții demonstrau cele de mai sus și încă multe altele, printre care și constatarea că „proteinele spike sunt capabile să deterioreze singure vasele sanguine, chiar și în absența virusului”. Asta se traduce prin vasculite, tromboze, AVC-uri, infarcte, embolii, miocardite și multe altele. Toate aceste lucruri se publicau pe la mijlocul lui 2021, în plină campanie de vaccinare (pe alocuri obligatorie)!

Comentariile de mai sus reprezintă doar o sinteză a constatărilor dintr-o sumă de studii științifice efectuate în ultimul an. Ni s-a spus să nu ne facem griji, fiindcă oricum ARNm are o viață scurtă și e descompus de celulă de îndată ce-și îndeplinește menirea. Se pleca de la premisa că asta face celula și cu mARN-ul propriu. Fiecare celulă produce și conține mii de proteine diferite, fiecare cu funcția ei în organism. Când vine vorba de proteine proprii corpului, celula „știe” exact ce face și știe și când și cum să se oprească. Institutul Max-Planck nu știe exact cum funcționează acea mașinărie celulară specializată în descompunerea ARNm-ului propriu după ce și-a făcut treaba în celulă și după ce s-au produs suficiente proteine. Pare că producătorii vaccinurilor au „știut” apriori că ARNm-ul vaccinal o să fie și el descompus odată ce a produs suficientă (!) proteină spike. De unde „știau” asta? Nu „știm”, dar ni se cere să-i credem pe cuvânt. Tot așa cum ni se cere și atunci când declară că acea proteină – deși străină de corp, ca și cea virală – este total inofensivă și că, după ce-și va fi îndeplinit menirea, părăsește și ea organismul, descompusă și excretată ca orice altă proteină veche și învechită. Ceva mă face să mă îndoiesc de spusele lor.